Nevado Chachani - Perú, 6.075 metri altitudine, mai 2012

Dacă mi-ar fi spus cineva în ianuarie (sau chiar şi în martie) că în acest an voi ajunge la cea mai înaltă cotă - atât la propriu cât şi la figurat - din „cariera” mea de montagnard, nu l-aş fi crezut orice argumente mi-ar fi adus, şi nu m-aş fi crezut nici pe mine, dacă aş fi încercat să mă conving de acest lucru.

Dar, în momentul în care ca şi concediu pe 2012 s-a conturat faptul că vom ajunge în Peru, deja rotiţele au început să se învârtă: „hmm, Peru ... Cordiliera Andină ... Aconcagua e prin zonă ... şi vârfurile de peste 6.000 de metri sunt cam la tot pasul ... te împiedici de ele ... eu de ce nu m-aş putea împiedica de unul ?! ... ”.

Aşa că, încă înainte de plecarea către Peru pentru circuitul clasic propus de agenţia din România în colaborare cu partenerul local, am început să caut febril pe net o agenţie locală sau un ghid independent care să mă ajute în demersul meu de ascensiune a Anzilor, iar din cele trei agenţii cu care am intrat în contact - Quechua Explorer, Peru Adventure şi Zárate Adventures m-am oprit până la urmă la ultima, toată organizarea fiind facută pe email, în luna premergătoare plecării către Peru.

Am reuşit să identific şi contextul favorabil pentru ascensiunea pe care o planificam: în cadrul circuitului una din etape era în Arequipa, cu o zi de vizitat oraşul (arhitectură colonială) + două nopţi cazare, înainte şi după ziua de vizitare; acest interval era exact ce îmi trebuia ca şi timp pentru a putea concretiza planul meu. Lângă Arequipa, la câteva zeci de kilometri, se înalţă impozanţi doi vulcani făcând parte din Cordiliera Vulcanică peruană: chiar lângă oraş (cu câteva cartiere sărăcăcioase de nou-veniţi la oraş întinzându-se chiar pe anticele scurgeri de lavă) – El Misti (“stăpânul” în limba quechua) sau Guagua-Putina cu ai săi 5.822 metri altitudine – un stratovulcan cu un con perfect, parcă făcut pentru a fi dat exemplu la cursurile de vulcanologie; un pic mai departe, dar tot aproape de oraş – Nevado Chachani (“chachani” însemnând fustă sau femeie în quechua), înălţându-se la 6.075 metri, un munte accesibil din punct de vedere tehnic, în ciuda înălţimii apreciabile.

Între o plimbare prin Arequipa pentru a viziona arhitectură colonială şi o ascensiune pe un vulcan sud-american de peste 6.000 de metri alegerea nu a fost grea!

Nevado Chachani (6.075 metri altitudine) – stratovulcan

Nu am reuşit să efectuez o aclimatizare cât-de-cât decentă, Arequipa fiind situat la 2.300 metri altitudine, dar noi ajungând în acest oraş practic de la nivelul mării (de pe coasta Pacificului), cu doar 3 ore înainte de plecarea către Chachani, prevăzută pentru ora 23.00 în data de 13 mai. M-am lăsat în voia destinului, ştiind că acesta este favorabil celor care au încredere şi pornesc cu un a priori pozitiv; am sperat în acelaşi timp că gena proprie mă va ajuta de asemenea, şi că prin conjugarea celor doi factori - voinţă puternică şi genă favorabilă - voi reuşi să evit, sau măcar să minimizez “boala de altitudine”, sau răul de altitudine cum mai este cunoscut (datorat hipoxiei, adică unui aport scăzut de oxigen la nivelul întregului organism).

La ora 23.00 am plecat de la hotelul din Arequipa însoţit de Carlos (Carlito) Zárate, şoferul Toyotei 4x4 (cred că Land Cruiser) care urma să ne ducă până la 5.000 de metri, de unde începea ascensiunea propriu-zisă. Până să-l “pescuim” în drumul nostru şi pe ghidul nostru José Arias dintr-o suburbie a Arequipei, m-am întreţinut cu Carlos într-o spaniolă-italiană lingua franca pe care el o ştia mai bine ca mine ( J ) dar în care şi eu am dovedit cunoştinţe apreciabile, graţie genei telenovelistice a poporului român (nu cred că există în spaţiul carpato-danubiano-pontic persoană între o lună şi 99 de ani care să nu fi fost expusă măcar şi câteva jumătăţi de oră pe parcursul întregii vieţi acestui gen de basm epic-vizual sud-american!).

Aşadar, cu un pic de Hagi şi Mutu, o lingură de Ceauşescu, şi un mănunchi de Dracula, ciorba conversaţională spaniolo-italiană condimentată cu 2-3 fire de engleză a început să fiarbă la foc mocnit; între timp ni s-a alăturat şi José, care ştia totuşi engleză, nu una de Oxford (nici a mea nu e de Cambridge J), dar suficientă cât să înţelegem ce vrem unii de la alţii.

Timp de 3 ore cât a durat drumul m-am simţit ca un adevărat conquistador plecat în necunoscut: pe drumurile “forestiere” (nu era nici o pădure în zonă, doar ceva arbuşti ici-colo) de la baza lui Chachani 4x4-ul nostru era precum o caravelă spaniolă în furtună, noi vorbeam jumătate în engleză – jumătate în spaniolă, iar afară parcă nu mai exista dreapta-stânga, jos şi sus – doar undeva în vale luminile oraşului Arequipa erau precum un fragment din bolta înstelată, iar deasupra stelele păreau luminile unui megalopolis cosmic ...

Cred că adrenalina începuse să pulseze deja prin mine, pentru că deşi nu dormisem mai deloc toată ziua şi plecasem din oraş la 11 noaptea, iată, eram undeva către 5.000 de metri altitudine, cu simţurile încordate, cu o mie de senzaţii şi trăiri dându-mi târcoale, şi nici urmă de oboseală! Sau erau poate şi primele manifestări ale înălţimii?

Ştiu doar că în apropiere de punctul terminus al drumului cu maşina, deci undeva spre 5.000 de metri altitudine am început să mă pregătesc de drum, mi-am pus parazăpezile peste pantaloni, deasupra bocancilor, după care am început să-mi leg şireturile la bocanci, moment în care m-am simţit ... obosit (şi respiram sacadat)! Am fost nevoit să mă odihnesc un minut-două pentru a putea termina operaţiunea de legare a şireturilor!

M-am documentat ulterior: la 5.000 de metri altitudine cantitatea de oxigen scade aproximativ la 50% din cea primită la 0 metri altitudine, la nivelul mării; eram deci deja „victima” altitudinii (cu simptome uşoare, totuşi). Am ajuns la 5.000 de metri pe la 2.30 dimineaţa, ne-am echipat, am luat rucsacii (nu foarte grei ce-i drept, cu echipament doar pentru o tură de o zi), iar acolo Carlos a rămas cu maşina, urmând să ne aştepte pentru returul în Arequipa.

La 2.30 dimineaţa, gata de plecare în traseu

Au urmat vreo 3 ore de mers cu lanterna frontală, prin ceea ce mi se părea atunci, nevăzând mare lucru, „nişte coclauri” cum se spune la noi la Topile (conform dicţionarului moldovenesc – topilesc, „coclaur” s.n. = loc neprielnic, sălbatic, cu teren accidentat, pe unde numai copiii „fără stăpân” pot umbla).

Dar după aceste prime 3 ore, în care am văzut mai mult bocancii lui José deplasându-se susţinut în faţa mea, către ora 5.30 Anzii au început să se lase descoperiţi, mai întâi o geană de lumină, şi apoi primele raze ale soarelui găsindu-ne undeva către 5.500 metri.

De la stânga la dreapta, vulcanii  Ampato (6.288 metri), Sabancaya (5.976 metri), Hualca Hualca (6.025 metri)

Singura ocupaţie în tot acest interval de până la venirea zorilor a fost (exceptând ritmul de stâng-drept, stâng-drept) o auto-analiză senzorială, pentru că altitudinea m-a ajuns totuşi din urmă, m-a bătut uşor pe umăr şi m-a întrebat de sănătate ...J

Aşadar, ca şi simptome ale înălţimii am experimentat, pe rând: prima dată, aşa cum am spus, oboseală (încă înainte de a coborâ din maşină!), a urmat apoi, în prima parte a traseului, până pe la 5.300 metri – până la Base Camp – un fel de „tremurat al imaginii”, adică imaginile pe care le recepţionam erau parcă tremurate, exact ca atunci când faci o fotografie şi ea iese „tremurată”. Doar că la mine nu era tremurată o fotografie, ci “filmul” (nu mi se “rupsese filmul”, dar era “tremurat” J ); manifestarea nu a fost continuă, dar a tot apărut cu intermitenţe, şi nu era un sentiment confortabil (eram totuşi noaptea, cu lanterna frontală, pe o cărare croită printre stânci şi bolovani imenşi ...).

A urmat apoi de pe la 5.300 până pe la 5.500 de metri un fel de ameţeală, cărarea parcă fugea din când în când, ba în stânga, ba în dreapta, şi deşi nu a fost foarte supărător (doar un pic mai solicitant, parcă) au apărut şi uşoare pierderi de echilibru, de ordinul fracţiunilor de secundă. Odată cu zorii, deci pe la 5.500 metri, m-au părăsit atât tremuratul de imagine, cât şi ameţeala, dar s-a instalat temeinic durerea de cap, nu extremă, dar a cărei prezenţă nu putea fi ignorată.

Şi astfel, mai aruncând privirea către masivele acoperite de zăpadă Ampato, Sabancaya şi Hualca Hualca, mai înaintând 10-15 paşi, încet-încet vârful s-a apropiat, deşi cu cât mai mult se apropia, parcă cu atât mai mult se depărta, într-atât oboseala de altitudine mă sleia de puteri, iar gâfâiala datorată lipsei de oxigen mă termina fizic!

Pentru că oxigenul este la 5.500 – 6.000 de metri cam la 40% din cantitatea primită la nivelul mării, unde cantitatea respectivă asigură o funcţionare optimă a organismului uman (până pe la 2.500 – 3.000 de metri se pare că nu există nici o manifestare a răului de altitudine), pentru a compensa deci deficitul de oxigen la o inspiraţie, am fost nevoit ca în acelaşi interval de timp să respir mai des, dublu practic, adică, pe româneşte, să gâfâi după 10 paşi de parcă aş fi făcut 10 ture de Arena Naţională!

O mică pauză, pe la 5.700 m.

Cu destule pauze de hidratare şi energizare (trăiască batoanele de ciocolată şi Inka Cola!), cu multe pauze de oxigenare şi ventilare şi cu câteva pauze foto am ajuns aproape de vârf, unde ne-au prins din urmă 3 austrieci cu ghidul lor peruan; am făcut o pauză comună, după care ei au plecat către vârf, fiind cred puţin mai în formă (deh, şi mai tineri, şi de la poalele Alpilor ...), şi i-am urmat şi noi apoi, în ritmul nostru.

La 10.45 am ajuns în sfârşit pe Nevado Chachani, la 6.075 metri altitudine, şi ce moment unic a fost acesta!

Pe Chachani, 6.075 metri altitudine (în spate vulcanul El Misti, 5.822 m.)

Austriecii ajunseseră şi ei de 10 minute, şi deşi practic nu ne cunoşteam (ne cunoscuserăm cu jumătate de oră în urmă) ne-am felicitat reciproc, şi parcă abia atunci şi acolo am realizat la ce altitudine ajunsesem!

Pe vârf, împreună cu ghidul José Arias

După 15 minute petrecute pe vârf, cu mini-şedinţa foto de rigoare, am mai tras o dată aerul înălţimilor în piept (cam sărac în oxigen, totuşi J), şi mi-am încărcat retina cu o perspectivă la 360 de grade cuprinzând vulcanul El Misti (5.822 m.) către sud-est, oraşul Arequipa în sud, masivul Coropuna cu ai săi 6.425 metri (cel mai înalt vârf din Peru) înspre nord-vest, şi Ampato (6.288 m.), Sabancaya (5.976 m.) şi Hualca Hualca (6.025 m.) în nord-nord-vest; spre est, dacă aş fi putut trece cu privirea peste vârfurile andine care se succedau, aş fi putut vedea Lacul Titicaca, lacul navigabil la cea mai mare altitudine din lume (3.812 m.).

Coborâre directă

Am început apoi coborârea, i-am ajuns din urmă pe austrieci şi am coborât împreună, fiecare luptându-se cu mijloace proprii cu oboseala, cu simptomele răului de altitudine şi cu panta destul de accentuată (am optat toţi pentru o coborâre directă, pe alt traseu decât cel de urcare). La 5.300 metri am ajuns la Base Camp , unde erau un britanic şi un alt austriac – erau împreună cu ceilalţi trei austrieci, dar după ce ajunseseră cu o zi înainte până acolo, la 5.300 metri, şi-au dat seama că răul de altitudine i-a luat în stăpânire serios, şi nu au mai putut continua mai sus, catre vârf.

O plantă interesantă, yareta (Azorella compacta), specifică Americii de Sud, creşte la peste 3.200 metri, până pe la 5.500 m. altitudine

În Base Camp am făcut pauza de prânz, după care ambele grupuri, austriaco-britanic şi româno-peruan ne-am îndreptat către cota 5.000 unde ne aşteptau maşinile; în jurul orei 15 eram deja în maşină, pentru încă 2-3 ore de slalom printre bolovani, gropi şi plante yareta în formă de bulgări verzi imenşi, iar spre seară, după ce l-am lăsat acasă pe José, Carlos m-a debarcat şi pe mine la hotelul din Arequipa de unde mă preluase cu aproximativ 20 de ore mai înainte, şi astfel s-a încheiat expediţia pe Chachani.



Cu 4X4-ul care ne-a dus până la 5.000 metri, împreună cu José şi Carlos

După acest Chachani andin cu ai săi 6.075 metri altitudine – o experienţă deosebită, diferită de orice altă ascensiune de până atunci, a urmat totuşi reîntoarcerea la Carpaţii noştri dintre Tisa şi Cazanele Dunării!

Rodnei februarie 2012 – pe acoperişul Orientalilor

Aşa cum de vreo 14 ani încoace mai în fiecare iarnă am organizat împreună cu grupul de montagnarzi de la Geografie-Geologie din Iaşi tura hivernală de munte, şi în 2012 am purces a întreprinde această ieşire devenită deja tradiţională.

Pregătirile teoretice le-am început de prin noiembrie anul trecut, când am lansat invitaţia pentru un Parâng de iarnă, ca să se poată organiza cum trebuie toată lumea (examene, concedii, etc.) dar, ca de destule ori, socoteala din noiembrie nu s-a potrivit cu cea din februarie, când trebuia sa plecăm.În primul rând, sfârşitul lui ianuarie şi începutul lui februarie au adus în România cele mai mari zăpezi de ... mulţi ani încoace, ceea ce a făcut ca ieşirea într-un munte din Meridionali sau Orientalii sudici să nu mai fie ceva realizabil – rămânând astfel doar variante de masive din nordul Carpaţilor Orientali (s-au avansat variantele Gutâi, Rarău-Giumalău, Rodnei, Călimani).

În al doilea rând, când s-a conturat totuşi faptul că vom merge în Munţii Rodnei, cu urcare prin Borşa, s-au mai adăugat şi indisponibilităţile de ultim moment, şi una peste alta până la urmă echipa de Rodnei februarie 2012 a fost formată din urmatorii membri: Cosmin Ceucă, Alex zis Bulan, Mike Bulleye, expatul Adi Oso (venit special din UK pentru această expediţie J), Serjaque si subsemnatul.

Aşadar, eu am plecat din Bucureşti către Cluj cu maşina şi acolo am stabilit „base-camp 1” în care a rămas Matei (adică la bunici la Cîmpia Turzii), şi tot din Cluj l-am preluat şi pe Serjaque, şi împreună am fixat direcţia Borşa unde ne-am întâlnit cu grupul principal - ceilalţi patru membri ai expediţiei veniţi de la Iaşi cu un microbuz. Ajungând mai devreme cu vreo două ore în Borşa faţă de băieţi, am urcat cu maşina din Borşa prin Borşa Pietroasă, până foarte aproape de punctul „la Mânăstire”, unde Serjaque a rămas cu rucsacul meu şi al lui iar eu am coborât iar în Borşa să-i „culeg” şi pe ceilalţi băieţi.

Având în vedere prima urcare către „Mânăstire”, care a fost destul de aventuroasă (deşi aveam cauciucuri de iarnă, panta era destul de mare, drumul nu prea lat, şi din sus mai veneau ba o maşină, ba un car cu lemne, ba o sanie încărcată cu copii), la a doua ascensiune am decis împreună cu băieţii să montăm şi lanţurile de iarnă, luând în calcul şi faptul că acum eram în maşină cinci oameni plus patru rucsaci (şi Nissan Almera nu este un 4 X 4 ... ).

Datorită în principal dibăciei lui Alex, dar şi ingeniozităţii inginereşti demonstrată de Adi Oso & Mike am reuşit să montăm lanţurile, şi ne-am lansat în viteză (a 2-a) către locul unde ne aştepta Serjaque; datorită lanţurilor am urcat mult mai bine, în ciuda greutăţii „încărcăturii”, reuşind de data aceasta chiar să trecem pe lângă Serjaque, mai sus, ajungând până la „la Mânăstire” (unde chiar este o mânăstire în care măicuţele ne-au invitat şi ne-au omenit cu un ceai fierbinte, numai bun înainte de urcare).După pauza de ceai şi pregătirile de la mânăstire (unde am lăsat maşina) am luat rucsacii la spinare şi uşor-uşor, printre fâneţe acoperite de zăpadă şi „hambare de fân” (probabil că local sunt denumite altfel) am început să urcăm în jurul orei 15.30 pe traseu, marcat ici-colo pe câte un copac, pe câte un gard ...

După prima noapte la cort

 

Vorbisem la Staţia Meteo Iezer cu meteorologii de serviciu, ne-au spus că ne aşteaptă şi că vom face cam 3 ore, maxim 4, asta însemna că la cel târziu 8 seara ar fi trebuit să fim la cabană (la staţia meteo); ei bine, deşi prima jumătate a traseului a mers ok, chiar primele trei sferturi din traseu aş putea spune (asta şi pentru că era încă ziuă şi am văzut bine pe unde mergem), la un moment-dat, în jurul orei 21 (în zona „Izvor”) am realizat că drumul dispare brusc, şi în ciuda tuturor căutărilor noastre nici nu am mai dat de el în acea seară!

După mai bine de o oră de încercări de găsire a drumului, prin explorarea tuturor direcţiilor posibile din faţa noastră, într-un arc de cerc de 180 de grade, căutând şi după indicaţiile pe care ni le dădeau meteorologii prin telefon, am abandonat ideea de a mai ajunge atunci seara la staţia meteo, şi am decis să ne întoarcem câteva zeci de metri până la limita pădurii şi să punem corturile.

În camera de zi

 

A fost cea mai bună idee în momentul respectiv, având în vedere că era deja destul de întuneric (cu lanternele frontale nu am reuşit să găsim drumul) şi în plus unii dintre noi nu mai erau chiar în formă optimă, după 5 ore de urcuş plus încă aproape două de căutat traseul (şi-au spus cuvântul oboseala, deshidratarea, şi echipamentul parţial neadecvat ...). Am pus corturile, am facut în viteză şi un ceai să ne hidratăm şi să ne mai revenim, cine a mai putut a mâncat câte ceva, şi la somn!

Bucătăria

 

A doua zi ne-am trezit în jurul orei 10, obosiţi fiind după solicitările zilei anterioare, ninsese puţin peste noapte, ne-am dezmorţit, ne-am permis un mic-dejun prelungit, şi am pornit din nou către staţia meteo în jurul orei 12.

Mare de nori dincolo de Vârful Rebra (2.225 m.)

 

Am ajuns din nou la punctul unde cu o seară înainte pierdusem traseul şi cam în 5 minute am găsit şi drumul mai departe (traseul cotea brusc în stânga, într-un unghi de 75 de grade faţă de drumul pe care veneam noi ...).

După ce am urcat puţin şi apoi am depăşit un sector de câteva zeci de metri unde a fost nevoie de colţari, la orele 14 eram deja la staţia meteo, iar la 15.00 deja eram în bucătărie, unde am încins un ospăţ îmbelşugat, în cinstea reuşitei de moment (ajunsesem totuşi la staţia meteo de la 1.785 metri altitudine atât de mult visată cu o seară inainte!).

Restul zilei a fost leneveală şi refacere (vremea oricum nu ar fi permis altceva – afară ningea şi era ceaţă), cu încă un ospăţ de seară având punctul culminant odată cu apariţia unui pet de 2 litri de Neumarkt dulce-amărui transportat până la cabană cu abnegaţie, cu cârca (la propriu) de către Mike. Ce deliciu, pentru acel loc şi acel moment!

La 6 oameni câţi eram, ne-a ajuns doar pe-o măsea, dar „important e să participi”! După berea binemeritată au urmat povestiri, amintiri şi ceva bancuri la gura sobei, şi apoi am adormit toţi ca nişte prunci, legănaţi ba de „Povestea lui Muc cel Mic” de pe Iphone-ul lui Oso, ba de „Ursul păcălit de vulpe” de pe al meu ...

Alarmele ceasurilor (telefoanelor de fapt) au fost setate pentru ora 6 dimineaţa, ne-am ridicat din paturi totuşi undeva în jurul orei 7, având ca şi ţintă atingerea Vârfului Pietrosu Mare, 2.303 metri altitudine, cel mai înalt vârf din Carpaţii Orientali.

După un mic-dejun frugal am plecat în traseu pe la 8.30, cu echipament lejer, pentru o tură de o zi. Am abordat circul Iezer prin est, pe sub Vârful Piatra Albă (2.034 metri), pe care am ajuns după aproximativ două ore de ascensiune susţinută, la colţar şi piolet. Odată ajunşi în creastă şi vizibilitatea a început să fie din ce în ce mai bună, iar când eram aproape de Vârful Grohotu (2.203 m.) vremea a început să tindă către calificativul „perfectă”. Am trecut şi de Grohotu, şi în drumul de creastă către Pietrosu Mare marea de nori din stânga noastră (către sud, sud-vest şi vest) s-a desfăşurat maiestuoasă, ireală, dincolo de Vârful Rebra (2.225 m.) răsplătind din plin efortul depus până atunci.

Pe Vârful Pietrosu Mare, 2.303 metri altitudine, cel mai înalt vârf din Carpaţii Orientali

 

În jurul orei 13.30 am ajuns pe Pietrosu Mare, ţinta expediţiei noastre, şi de la înălţimea celor 2.303 metri îngheţaţi ne-am bucurat ochii de panorama superbă, la 360 de grade, cu Maramureşul către nord şi nord-vest (cu Borşa în prin-plan şi Moisei un pic mai la stânga) şi întregul masiv al Rodnei către sud şi sud-est (undeva departe către sud-est se iţea solitar din marea de nori şi Vârful Ineu, lângă care în tura de iarnă din 2009 dormisem o noapte la cort cu Mike şi cu Serjaque).

Performanţa atingerii vârfului a fost cu atât mai frumoasă cu cât eram toţi acolo, şi ajunsesem pe vârf împreună, după momente de îndoieli asupra reuşitei, în prima seară când am pierdut drumul sau chiar în dimineaţa plecării către Pietrosu Mare („oare nu e prea mult pentru mine?...”).

Deasupra norilor

 

După aproximativ o oră de savurat aerul înălţimilor pe vârf, am luat-o uşor înapoi pe creastă către Vârful Grohotu, cu Adi Oso în avangardă, şi cu planul de a coborâ în căldare pe un horn chiar înainte de Vârful Piatra Albă, traseu care părea mai abordabil decât coborârea directă pe deasupra Lacului Iezer, pe traseul clasic de vară (unde deşi avalanşele plecaseră la vale cu o săptămână înainte, tot mai era ceva zăpadă). Planul a funcţionat, şi coborârea pe acel horn a fost mai uşoară decât estimasem (ne-am şi legat în coardă, pentru o mai mare siguranţă la coborâre).

Staţia Meteo Iezer, la 1.785 metri altitudine

 

Am ajuns cu bine la staţia meteo când deja se înnopta, dar pentru a da o mână de ajutor meteorologilor de serviciu am mers să aducem apă, care se obţinea săpând o copcă de vreo jumătate de metru adâncime in Lacul Iezer, cu ranga, şi era scoasă apoi cu o cană şi pusă în peturi (am avut cu noi 3 saci de peturi, dar am ajuns înapoi doar cu 2 din cei 3 saci, vântul „furându-ne” unul din saci, înainte de a apuca sa umplem sticlele cu apă ... ); s-au remarcat în „operaţiunea copca” Mike, pentru abnegaţia cu care a urmărit peturile luate de vânt şi pentru eficienţa în a scoate apa din lac prin copcă cu cana, şi Serj, pentru stoicismul spartan cu care la întoarcerea către cabană a înfruntat viscolul cu ... pieptul gol, într-o ţinută demnă mai degrabă de Vama Veche ...

            Restul serii s-a scurs plăcut, cu o cină binemeritată şi câteva păhărele de pălincă „din partea casei”, recompensă pentru apa adusă din Iezer; după care Muc cel Mic, Ursul şi Vulpea, Beyoncé şi Buddha Bar plus alţi artişti şi personaje, admirându-ne realizarea de a fi ajuns pe vârf, ne-au ajutat să adormim lin şi adânc, aranjaţi ca sardelele în cutie, câte 3 într-un pat ...În cea de a patra zi a expediţiei ne-am luat la revedere de la meteorologi şi de la Căldarea Iezerului, şi după vreo două ore ( ! ) am ajuns la mânăstire, am recuperat maşina care încărcată cu 6 oameni + 6 rucsaci a slalomat cu graţie pe Valea Pietroasă către Borşa.

După ce în Borşa ne-am despărţit de vajnicul Adi Oso care a plecat cu microbuzul către Iaşi, vacanţa lui în România fiind pe sfârşite, cei cinci muschetari rămaşi am decis să mai efectuăm şi un epilog al acestei ieşiri în Maramureş, şi am plecat către Borşa-staţiune, de unde am urcat cu telescaunul până la cota 1.300, şi apoi per pedes pe sub linia de teleschi ne-am îndreptat către mistica Stână din Poiana Ştiol, despre care auzisem atâtea povestiri ...

Când am început urcuşul cu telescaunul de la baza pârtiei Borşa-staţiune vizibilitatea era acceptabilă, dar undeva către jumătatea traseului am intrat deodată într-o zonă crepusculară de ceaţă destul de compactă, care reducea vizibilitatea până la a vedea doar 2 scaune din faţă şi 2 din spate (câteva zeci de metri); peisajul, atât cât se vedea, era totuşi frumos, cu brazii şi molizii care odată cu ascensiunea noastră pe lângă ei răsăreau din ceaţă ca nişte străjeri ai muntelui uriaşi, dar care spunându-le cuvântul secret („telescaun” J) te lăsau să treci şi rămâneau în urmă, tăcuţi şi gânditori şi apoi se pierdeau în ceaţă la fel de fantomatic cum apăruseră.

După ascensiunea rapidă cu telescaunul şi apoi cea un pic mai solicitantă pe sub linia de teleschi cu rucsacii în spate, am ajuns în zona platoului Ştiol, în apropiere de Vârful Ştiol (1.611 m.), de unde bazându-ne strict pe busola internă a lui Alex – dublată ce-i drept de experienţa faptului că mai fusese în zonă şi o cunoştea cât-de-cât – ne-am îndreptat prin ceaţă, ajutându-ne şi de scurtele momente de vizibilitate extinsă către Stâna din Poiana Ştiol, acest loc încărcat pentru unii dintre noi (Alex şi Mike) de o sacralitate eliberatoare a renunţării şi a părăsirii, din vremea unui revelion trecut petrecut pe aceste plaiuri ...

Am ajuns odată cu întunericul la Stâna din Poiana Ştiol, unde am realizat că stâna nu e chiar o stână în sensul clasic al cuvântului: era o casă cu două camere plus o mică bucătărie-cămară, cu acoperiş, cu geamuri, cu paturi, mese şi sobe, ce să mai! – un lux în condiţiile date! J E drept că era cam complicat să facem focul, plus că s-ar fi încălzit probabil după o zi sau două, aşa că ne-am cazat în camera care ni s-a părut mai primitoare, am desfăcut sacii de dormit, am scos mâncarea, şi ajutându-ne şi de primusuri (pentru supe şi ceaiuri calde) ne-am întins la ospăţ.

Adăugând un pic de pălincă pentru o încălzire mai susţinută a spiritului, seara a trecut sărind de la o povestire la un banc, de la o amintire la un rezumat de film sau de documentar, şi undeva spre miezul nopţii s-a stins şi ultima lanternă frontală şi am trecut toţi pe modulul „somn”.

A doua zi (ultima a acestei ture) vremea a fost de vis, după ce cu o zi înainte ne-am „luptat” cu ceţurile!

Cerul era de un senin ireal, iar combinaţia de culori intense alb-verde-albastru (zăpadă-pădure-cer) era parcă o carte poştală pictată de un artist inspirat, trimisă nouă cu mesajul: „iată minunea şi măreţia naturii, pentru voi cei care o căutaţi!”.

Retragerea dinspre Stâna din Poiana Ştiol

 

Ne-am bucurat ochii de ceea ce ni se oferea, am făcut 1001 poze, ne-am şi „sorit” puţin, şi deşi parcă nu am mai fi plecat de acolo, într-un final am luat rucsacii la spinare, şi încet-încet, ca nişte furnici într-un ocean alb-albastru am început retragerea către Borşa, pe acelaşi drum pe care cu o seară înainte nu vedeam la 100 de metri.

Am coborât pe sub teleschi, apoi pe sub telescaun, şi aventura Rodnei februarie 2012 a luat sfârşit în momentul în care cei trei plăieşi din est – Alex, Mike şi Cosmin – s-au urcat în microbuzul de Iaşi, iar eu cu Sergiu am pus cap-compas vest (sud-vest mai exact), şi am dat bice Nissanului nostru către Cluj, lăsând în urmă maiestuoasele vârfuri Pietrosu Mare şi Rebra pe lângă care hălăduisem câteva zile bune, pe acoperişul Orientalilor.

 

Pietrosu Mare si Rebra dinspre Moisei



Tură perfectă de iarnă în Retezat

După vreo două încercări mai mult sau mai puţin nereuşite de a ajunge pe crestele Retezatului iarna (prima prin 1998 împreună cu băieţii de la Ştiinţa Mediului anul 2, alta cu Reţi prin 2005), februarie 2011 s-a dovedit a fi luna care a reuşit sa îmi “ostoiască” aceasta (aproape) obsesie, veche de mai bine de un deceniu ( ! ).

Am pus deci la cale această ieşire începând de prin ianuarie, împreună cu trupa de bază din Iaşi: Alex Busuioc supranumit Bulan (se pare că este foarte norocos de felul lui ...), d-l profesor Mike de la UAIC, Serj Costobocul tarabostes, Dan Butuc amazonianul (la vremea aceea încă ne-amazonian ...) şi subsemnatul.

 

Trupa de şoc

Aşadar, după ce m-am alăturat în gara din Cluj grupului plecat din Iaşi cu vestitul „tren al foamei” (acceleratul Iaşi – Timişoara), am descins în întunericul orei 5 şi jumătate dimineaţa în gara din Ohaba de sub Piatră, după ce am schimbat ruta în Simeria.

După un scurt moment de orientare spaţio-temporală am reuşit să ne îngrămădim într-un microbuz care ne-a dus o bucată bună de drum, până în satul Nucşoara, de aici urmând să începem ascensiunea propriu-zisă.

Încet-încet am luat-o la pas pe Valea Pârâului Nucşoru, şi în jurul orei 9 şi jumătate am ajuns la Cârnic, ultima etapă înainte de intrarea în Parcul Naţional Retezat, mai sus, înainte de Cabana Pietrele; după un mic-dejun consistent, menit să ne susţină în efortul ce urma să vină, am intrat în traseu din nou, şi după încă vreo câteva ore am fost la Cabana Genţiana, situată la 1.672 de metri altitudine, unde am decis să stăm în prima seară, pentru că nu mai erau decât vreo 2 ore de lumină, şi oricum fusese o zi lungă.

După un somn bun în podul-mansardă al Genţianei, amenajat ca un refugiu mai confortabil, având chiar şi o sobă, dimineaţă la ora 9 eram deja din nou în traseu, iar la 11 şi jumătate atacam frontal Şaua Bucura; deşi a durat doar o jumătate de oră până sus în şa, nu a fost un urcuş simplu, datorită zăpezii şi pantei destul de mari.
 

Atac la Şaua Bucura!

Amiaza ne-a găsit în şa, admirând Valea Pietrele către nord-nord-est, circul şi Lacul Bucura către sud-sud-vest, Vârful Peleaga către est dincolo de Custura Bucurei ( 2.370 m.) şi Colţii Pelegii şi Vârfurile Bucura ( I şi II) către vest; către acestea din urmă am şi decis să mergem, lăsând rucsacii în şa, pentru că tot pe acolo urma să ne întoarcem.

Ascensiunea către Vârful Bucura a fost una frumoasă, o plimbare (rucsacii erau jos în şa), doar la colţar şi piolet, pe zăpada scârţâind sub bocanci, dându-ţi acel sentiment unic pe care doar iarna pe crestele munţilor îl poţi avea, un sentiment al măreţiei naturii dar şi al măreţiei omului care poate ajunge în acel loc, în acel moment, ca un grăunte însufleţit şi multicolor în imensitatea albă a iernii montane. Orele de trudă cu rucsacul în spate la urcuş sunt compensate cu vârf şi îndesat de aceste momente de catharsis, de revelaţie şi de împlinire, de împăcare cu lumea si cu “bolta plină de stele”!
 

Circul glaciar Bucura, înconjurat de Şaua Bucura, Custura Bucurei (2.370 m.), Colţii Pelegii şi Vârful Peleaga (2.509 m.)

 

Momentul atingerii vârfului ( 2.433 m.) a fost şi el unul de împlinire, deşi unii dintre noi speram sa putem merge mai departe, către Vârful Retezat, dar calculând ne-am dat seama că nu prea mai era timp (trebuia să recuperăm rucsacii din şa şi apoi să mergem către Refugiul Salvamont Bucura), şi în plus cineva venind dinspre Retezat ne-a spus că traseul are sectoare dificile de stâncărie cu gheaţă şi zăpadă îngheţată, aşa că am renunţat la idee …

Am înfruntat timp de vreo jumătate de oră acolo pe vârf vântul care parcă nu ne voia în acel loc, ne-am bucurat retina cu tot ceea ce puteam cuprinde cu privirea în cele patru zări, am avut evident şi momentul Kodak (poze “de vârf”), apoi am coborât în şa, unde am recuperat rucsacii şi apoi am coborât către Lacul Bucura.

 

Pe Vârful Bucura I (2.433 m.)

 

Planul iniţial era să punem cortul lângă refugiu, şi când am ajuns acolo chiar am avut o scurtă discuţie pe subiectul “cort sau refugiu?”, câştigată până la urmă cu o majoritate de 100% (adică 5 din 5 ) de cei care voiau să stăm în refugiu (s-a dovedit apoi că a fost o decizie foarte bună); a urmat o seară destinsă în refugiu, la lumina lanternelor frontale, cu ceaiuri, supe şi alte mâncăruri alese scoase din desagii noştri, festin condimentat evident de un prelungit moment cultural reprezentat de bancuri, istorii “vânătoreşti” şi amintiri din copilărie (a se citi studenţie). Am lălăit-o aşa câteva ore bune, întrerupte doar de 1-2 ieşiri din “cuibuşorul de nebunii”, pentru a admira apusul, un apus frumos dar care anunţa o schimbare radicală a vremii prin norii apocaliptici de care era însoţit.

Am înghiţit în sec, am admirat norii învolburaţi care se repezeau către noi şi am făcut poze, după care am făcut o cruce mare şi ne-am baricadat în refugiu.

 

Ziua Judecăţii de apoi!

 

Ce a urmat timp de 24 de ore a fost ceva ce unii vor fi tentaţi să numească “poveste vânătorească”, dar este realitatea: ne-am spus la un moment-dat că vom păţi precum Dorothy din Vrăjitorul din Oz, a cărei casă a fost luată de tornadă şi ridicată în văzduh – aşa s-a dezlănţuit vântul afară (probabil avea 120 – 140 km. la oră)!

A fost, cred, o ciocnire de fronturi atmosferice, care a generat timp de exact 24 de ore o vijelie ca în basme, aşa mi-i închipuiam când eram mic pe zmei venind val-vârtej, cu o falcă-n cer şi una în pământ; în timpul nopţii am simţit chiar din sacii de dormit călduroşi cum refugiul se cutremură sub loviturile de măciucă ale rafalelor de vânt! Iar a doua zi dimineaţă spectacolul a fost acelaşi, doar că pe lumină, ca să-ţi vezi călăul la faţă!

Până la urmă refugiul a rezistat, iar noi am avut o zi de “pensiune şi spa” (adică de leneveală totală), pentru că altceva oricum nu se putea face, şi exceptând momentele când am ieşit din refugiu de voie-de nevoie pentru a da “telefoane internaţionale” sau când am mâncat, rare au fost momentele când am părăsit sacii de dormit. S-a mai jucat o carte, s-a mai facut câte o poză, dar oricum, activitatea principală a zilei a fost odihna (activă, adică stând pur-şi-simplu în sacii de dormit şi discutând diverse, sau pasivă – adică somn de voie).

 

Pensiune de 3 margarete (în Refugiul Salvamont Bucura)

Întrebarea zilei a fost „ce facem dacă mâine viscolul nu se opreşte, pe unde ieşim din munte?” – pentru că pe o asemenea vreme era cam complicat să ne întoarcem tot prin Şaua Bucurei, drumul era destul de lung, dar impedimentul principal ar fi fost dat de faptul că pe un asemenea vânt traversarea Şeii Bucurei ar fi fost cam complicată, dacă nu chiar imposibilă.

O variantă avansată a fost să mergem către sud-est spre cabana Buta şi să ieşim în Valea Jiului (Câmpu lui Neag), evitând astfel trecerea periculoasă prin Şaua Bucurei, dar până la urmă decizia a fost să aşteptăm să vedem ce ne rezervă a doua zi şi să hotărâm atunci.

Spre seară vântul s-a mai potolit, iar la 2-3 ore după asfinţit stelele acopereau întreg cerul, ceea ce însemna că şansele ca a doua zi să fie una bună pentru munte erau destul de mari.

A doua zi (a patra a turei) trezirea a fost la 05.30, pentru a beneficia cât mai mult de ziua senină care se anunţa; trezirea matinală ne-a permis ca la 7 fix să intrăm în traseu, părăsind Refugiul Salvamont Bucura, către Şaua Bucura.

Ajungând în şa la 9 fix, cu o vreme ideală de munte şi zăpadă bună (îngheţată), tentaţia de a lăsa rucsacii acolo şi de a încerca o ascensiune rapidă către Peleaga a fost prea mare, şi nici nu am încercat să-i rezistăm! Am plecat deci către Peleaga, prinVârful Custura Bucurei (2.370 m.) şi Colţii Pelegii, traseu cu un oarecare grad de dificultate datorită pantei pronunţate, zăpezii îngheţate şi chiar gheţii pe anumite sectoare; ne-a luat cam două ore să ajungem pe vârf ( 2.509 metri altitudine), într-o zi de 13 (februarie 2011), atingerea Pelegii iarna constituind pentru mine una din „bornele” definitorii ale „carierei” mele de montagnard.
 

Pe Vârful Peleaga (2.509 m.)

Am savurat cu toţii momentul mai bine de jumătate de oră, cu orizontul deschizându-se amplu la 360 de grade în jurul nostru, cu Parângul undeva în est, Apusenii spre nord dincolo de Ţara Haţegului, şi cu crestele şi văile Retezatului de jur-împrejurul nostru, parcă la o aruncătură de piatră.

Din acel punct de maximă vizibilitate contrastul era mare între crestele stâncoase şi înzăpezite, şi Depresiunea Haţegului, fără zăpadă, unde se zăreau localităţi – unde existau deci oameni, comunităţi care-şi duceau viaţa de zi-cu-zi, în locuri mai blânde şi mai propice vieţii decât “pustietăţile” reci prin care umblam noi …

Ascensiunea către Peleaga având un oarecare grad de dificultate, s-a decis ca la coborâre să abordăm un traseu pe sub creastă, pentru a scăpa de Colţii Pelegii, a fost mai uşor, dar mai puţin sigur, cu toate acestea am ajuns rapid în Şaua Bucurei, unde după recuperarea rucsacilor am coborât pragul şeii cu asigurare in cordelină, către Valea Pietrele.

După ce am coborât din şa ( ! ) am mai mers puţin pe vale şi am pus corturile undeva în apropiere de Lacul Pietrele, cam pe unde am campat vreo 2 sau 3 nopţi şi în 1998, cu Dan Lupu, Adi Ursu, Marius Cosmo, Pelicanul şi Alin, într-o altă expediţie memorabilă în Retezat. Repartiţia pe corturi: eu cu Serj în cortul meu portocaliu Hannah, iar Mike, Dan şi Alex în cel de al doilea cort.

 

Ultima seară, la cort

Seara a trecut pe nesimţite, la taclale fie în cort, fie pe lângă cort, sau încercând fotografii cu expunere lungă care să surprindă texte scrise cu lanterna în aer ... deh, îndeletniciri de oameni aflaţi la 2.000 de metri, iarna la munte, la cort ...

A doua zi când ne-am trezit ningea uşor, iar crestele erau în mare măsură în „lapte” (în ceaţă); asta nu ne-a afectat deloc, obiectivul nostru era deja realizat, tura era una reuşită.

Am strâns corturile în timp ce la „bucătărie” se făcea un ceai, am luat şi micul dejun odata cu acesta, după care am luat-o pe Valea Pietrele, pe lângă Bordu Tomii, apoi pe lângă Genţiana unde înoptasem în prima seară, şi nemaitrecând pe la Cabana Pietrele (am luat-o pe traseul direct care o ocoleşte) am coborât către satul Nucşoara, unde nu am aşteptat mult şi un microbuz ne-a dus până în staţia CFR Subcetate. Timingul a fost perfect, şi nici aici nu am stat prea mult (umezeala friguroasă ne cam intra în oase), am sărit în primul personal către Simeria, apoi din Simeria am avut legătură un accelerat către Cluj, iar aici a luat sfârşit şi tura de iarnă 2011, cu o cină copioasă cu spaghete à la Coco în Florenburg, şi apoi a doua zi băieţii au plecat din Cluj către Iaşi, încheind astfel bucla spaţio-temporală a unei ture perfecte de iarnă în Retezat.

Un blog de munte

Acum, pe final de an 2012 (chiar 12.12.2012 ! ...) - moment al bilanţurilor şi al planurilor de viitor cum se spune în asemenea împrejurări, am decis să dau viaţă unui plan mai vechi de-al meu, şi anume să materializez (ce ciudat sună, fiind totuşi în spaţiul virtual) un blog, acest blog, un loc unde vreau să povestesc pentru prieteni, cunoscuţi şi alţi gură-cască câteva din turele de munte la care am luat parte alături de nucleul dur de montagnarzi de la Iaşi sau în alte componenţe de echipe.

Îmi doresc să fie un blog de munte, dar nu exclud posibilitatea ca dacă vreodată voi simţi nevoia să mă manifest literar-memorialistic şi în aria social-culturală (exclud politica) să o fac. Aşadar, să purcedem ...