Dacă mi-ar fi spus cineva în ianuarie (sau chiar
şi în martie) că în acest an voi ajunge la cea mai înaltă cotă - atât la
propriu cât şi la figurat -
din „cariera” mea de montagnard, nu l-aş fi crezut orice argumente mi-ar fi
adus, şi nu m-aş fi crezut nici pe mine, dacă aş fi încercat să mă conving de
acest lucru.
Dar, în momentul în care ca şi concediu pe 2012
s-a conturat faptul că vom ajunge în Peru, deja rotiţele au început să se
învârtă: „hmm, Peru ... Cordiliera Andină ... Aconcagua e prin zonă ... şi
vârfurile de peste 6.000 de metri sunt cam la tot pasul ... te împiedici de ele
... eu de ce nu m-aş putea împiedica de unul ?! ... ”.
Aşa că, încă înainte de plecarea către Peru pentru circuitul clasic propus
de agenţia din România în colaborare cu partenerul local, am început să caut
febril pe net o agenţie locală sau un ghid independent care să mă ajute în
demersul meu de ascensiune a Anzilor, iar din cele trei agenţii cu care am
intrat în contact - Quechua Explorer, Peru Adventure şi Zárate Adventures m-am
oprit până la urmă la ultima, toată organizarea fiind facută pe email, în luna
premergătoare plecării către Peru.
Am reuşit să identific şi contextul favorabil pentru
ascensiunea pe care o planificam: în cadrul circuitului una din etape era în
Arequipa, cu o zi de vizitat oraşul (arhitectură colonială) + două nopţi
cazare, înainte şi după ziua de vizitare; acest interval era exact ce îmi
trebuia ca şi timp pentru a putea concretiza planul meu. Lângă Arequipa, la
câteva zeci de kilometri, se înalţă impozanţi doi vulcani făcând parte din
Cordiliera Vulcanică peruană: chiar lângă oraş (cu câteva cartiere sărăcăcioase
de nou-veniţi la oraş întinzându-se chiar pe anticele scurgeri de lavă) – El
Misti (“stăpânul” în limba quechua) sau Guagua-Putina cu ai săi 5.822 metri
altitudine – un stratovulcan cu un con perfect, parcă făcut pentru a fi dat
exemplu la cursurile de vulcanologie; un pic mai departe, dar tot aproape de
oraş – Nevado Chachani (“chachani” însemnând fustă sau femeie în quechua),
înălţându-se la 6.075 metri, un munte accesibil din punct de vedere tehnic, în
ciuda înălţimii apreciabile.
Între o plimbare prin Arequipa pentru a viziona
arhitectură colonială şi o ascensiune pe un vulcan sud-american de peste 6.000
de metri alegerea nu a fost grea!
Nevado Chachani (6.075 metri altitudine) – stratovulcan |
Nu am reuşit să efectuez o aclimatizare cât-de-cât
decentă, Arequipa fiind situat la 2.300 metri altitudine, dar noi ajungând în
acest oraş practic de la nivelul mării (de pe coasta Pacificului), cu doar 3
ore înainte de plecarea către Chachani, prevăzută pentru ora 23.00 în data de
13 mai. M-am lăsat în voia destinului, ştiind că acesta este favorabil celor
care au încredere şi pornesc cu un a priori pozitiv; am sperat în acelaşi timp
că gena proprie mă va ajuta de asemenea, şi că prin conjugarea celor doi
factori - voinţă puternică şi genă favorabilă - voi reuşi să evit, sau măcar să
minimizez “boala de altitudine”, sau răul de altitudine cum mai este cunoscut
(datorat hipoxiei, adică unui aport scăzut de oxigen la nivelul întregului
organism).
La ora 23.00 am plecat de la hotelul din Arequipa
însoţit de Carlos (Carlito) Zárate, şoferul Toyotei 4x4 (cred că Land Cruiser)
care urma să ne ducă până la 5.000 de metri, de unde începea ascensiunea propriu-zisă.
Până să-l “pescuim” în drumul nostru şi pe ghidul nostru José Arias dintr-o
suburbie a Arequipei, m-am întreţinut cu Carlos într-o spaniolă-italiană lingua
franca pe care el o ştia mai bine ca mine ( J ) dar în care şi eu am dovedit cunoştinţe
apreciabile, graţie genei telenovelistice a poporului român (nu cred că există
în spaţiul carpato-danubiano-pontic persoană între o lună şi 99 de ani care să
nu fi fost expusă măcar şi câteva jumătăţi de oră pe parcursul întregii vieţi
acestui gen de basm epic-vizual sud-american!).
Aşadar, cu un pic de Hagi şi Mutu, o lingură de
Ceauşescu, şi un mănunchi de Dracula, ciorba conversaţională spaniolo-italiană
condimentată cu 2-3 fire de engleză a început să fiarbă la foc mocnit; între
timp ni s-a alăturat şi José, care ştia totuşi engleză, nu una de Oxford (nici
a mea nu e de Cambridge J), dar suficientă cât să înţelegem ce vrem
unii de la alţii.
Timp de 3 ore cât a durat drumul m-am simţit ca un
adevărat conquistador plecat în necunoscut: pe drumurile “forestiere” (nu era
nici o pădure în zonă, doar ceva arbuşti ici-colo) de la baza lui Chachani 4x4-ul
nostru era precum o caravelă spaniolă în furtună, noi vorbeam jumătate în
engleză – jumătate în spaniolă, iar afară parcă nu mai exista dreapta-stânga,
jos şi sus – doar undeva în vale luminile oraşului Arequipa erau precum un
fragment din bolta înstelată, iar deasupra stelele păreau luminile unui
megalopolis cosmic ...
Cred că adrenalina începuse să pulseze deja prin
mine, pentru că deşi nu dormisem mai deloc toată ziua şi plecasem din oraş la
11 noaptea, iată, eram undeva către 5.000 de metri altitudine, cu simţurile
încordate, cu o mie de senzaţii şi trăiri dându-mi târcoale, şi nici urmă de
oboseală! Sau erau poate şi primele manifestări ale înălţimii?
Ştiu doar că în apropiere de punctul terminus al
drumului cu maşina, deci undeva spre 5.000 de metri altitudine am început să mă
pregătesc de drum, mi-am pus parazăpezile peste pantaloni, deasupra bocancilor,
după care am început să-mi leg şireturile la bocanci, moment în care m-am
simţit ... obosit (şi respiram sacadat)! Am fost nevoit să mă odihnesc un minut-două pentru a putea termina
operaţiunea de legare a şireturilor!
M-am documentat ulterior: la 5.000 de metri altitudine cantitatea de oxigen scade aproximativ la 50%
din cea primită la 0 metri altitudine, la nivelul mării; eram deci deja
„victima” altitudinii (cu simptome uşoare, totuşi). Am ajuns la 5.000 de metri
pe la 2.30 dimineaţa, ne-am echipat, am luat rucsacii (nu foarte grei ce-i
drept, cu echipament doar pentru o tură de o zi), iar acolo Carlos a rămas cu
maşina, urmând să ne aştepte pentru returul în Arequipa.
La 2.30 dimineaţa, gata de plecare în traseu |
Au urmat vreo 3 ore de mers cu lanterna frontală,
prin ceea ce mi se părea atunci, nevăzând mare lucru, „nişte coclauri” cum se
spune la noi la Topile (conform dicţionarului moldovenesc – topilesc, „coclaur”
s.n. = loc neprielnic, sălbatic, cu teren accidentat, pe unde numai copiii
„fără stăpân” pot umbla).
Dar după aceste prime 3 ore, în care am văzut mai
mult bocancii lui José deplasându-se susţinut în faţa mea, către ora 5.30 Anzii
au început să se lase descoperiţi, mai întâi o geană de lumină, şi apoi primele
raze ale soarelui găsindu-ne undeva către 5.500 metri.
De la stânga la dreapta, vulcanii Ampato (6.288 metri), Sabancaya (5.976 metri), Hualca Hualca (6.025 metri) |
Singura ocupaţie în tot acest interval de până la
venirea zorilor a fost (exceptând ritmul de stâng-drept, stâng-drept) o
auto-analiză senzorială, pentru că altitudinea m-a ajuns totuşi din urmă, m-a
bătut uşor pe umăr şi m-a întrebat de sănătate ...J
Aşadar, ca şi simptome ale înălţimii am
experimentat, pe rând: prima dată, aşa cum am spus, oboseală (încă înainte de a
coborâ din maşină!), a urmat apoi, în prima parte a traseului, până pe la 5.300
metri – până la Base Camp – un fel de „tremurat al imaginii”, adică imaginile
pe care le recepţionam erau parcă tremurate, exact ca atunci când faci o
fotografie şi ea iese „tremurată”. Doar că la mine nu era tremurată o
fotografie, ci “filmul” (nu mi se “rupsese filmul”, dar era “tremurat” J ); manifestarea nu a fost continuă, dar a
tot apărut cu intermitenţe, şi nu era un sentiment confortabil (eram totuşi
noaptea, cu lanterna frontală, pe o cărare croită printre stânci şi bolovani
imenşi ...).
A urmat apoi de pe la 5.300 până pe la 5.500 de
metri un fel de ameţeală, cărarea parcă fugea din când în când, ba în stânga,
ba în dreapta, şi deşi nu a fost foarte supărător (doar un pic mai solicitant,
parcă) au apărut şi uşoare pierderi de echilibru, de ordinul fracţiunilor de
secundă. Odată cu zorii, deci pe la 5.500 metri, m-au părăsit atât tremuratul
de imagine, cât şi ameţeala, dar s-a instalat temeinic durerea de cap, nu
extremă, dar a cărei prezenţă nu putea fi ignorată.
Şi astfel, mai aruncând privirea către masivele
acoperite de zăpadă Ampato, Sabancaya şi Hualca Hualca, mai înaintând 10-15
paşi, încet-încet vârful s-a apropiat, deşi cu cât mai mult se apropia, parcă
cu atât mai mult se depărta, într-atât oboseala de altitudine mă sleia de
puteri, iar gâfâiala datorată lipsei de oxigen mă termina fizic!
Pentru că oxigenul este la 5.500 – 6.000 de metri
cam la 40% din cantitatea primită la nivelul mării, unde cantitatea respectivă
asigură o funcţionare optimă a organismului uman (până pe la 2.500 – 3.000 de
metri se pare că nu există nici o manifestare a răului de altitudine), pentru a
compensa deci deficitul de oxigen la o inspiraţie, am fost nevoit ca în acelaşi
interval de timp să respir mai des, dublu practic, adică, pe româneşte, să gâfâi
după 10 paşi de parcă aş fi făcut 10 ture de Arena Naţională!
O mică pauză, pe la 5.700 m. |
Cu destule pauze de hidratare şi energizare
(trăiască batoanele de ciocolată şi Inka Cola!), cu multe pauze de oxigenare şi
ventilare şi cu câteva pauze foto am ajuns aproape de vârf, unde ne-au prins
din urmă 3 austrieci cu ghidul lor peruan; am făcut o pauză comună, după care
ei au plecat către vârf, fiind cred puţin mai în formă (deh, şi mai tineri, şi
de la poalele Alpilor ...), şi i-am urmat şi noi apoi, în ritmul nostru.
La 10.45 am ajuns în sfârşit pe Nevado Chachani,
la 6.075 metri altitudine, şi ce moment unic a fost acesta!
Pe Chachani, 6.075 metri altitudine (în spate vulcanul El Misti, 5.822 m.) |
Austriecii ajunseseră şi ei de 10 minute, şi deşi
practic nu ne cunoşteam (ne cunoscuserăm cu jumătate de oră în urmă) ne-am
felicitat reciproc, şi parcă abia atunci şi acolo am realizat la ce altitudine
ajunsesem!
Pe vârf, împreună cu ghidul José Arias |
După 15 minute petrecute pe vârf, cu mini-şedinţa
foto de rigoare, am mai tras o dată aerul înălţimilor în piept (cam sărac în
oxigen, totuşi J), şi mi-am încărcat retina cu o
perspectivă la 360 de grade cuprinzând vulcanul El Misti (5.822 m.) către sud-est,
oraşul Arequipa în sud, masivul Coropuna cu ai săi 6.425 metri (cel mai înalt
vârf din Peru) înspre nord-vest, şi Ampato (6.288 m.), Sabancaya (5.976 m.) şi
Hualca Hualca (6.025 m.) în nord-nord-vest; spre est, dacă aş fi putut trece cu
privirea peste vârfurile andine care se succedau, aş fi putut vedea Lacul
Titicaca, lacul navigabil la cea mai mare altitudine din lume (3.812 m.).
Coborâre directă |
Am început apoi coborârea, i-am ajuns din urmă pe
austrieci şi am coborât împreună, fiecare luptându-se cu mijloace proprii cu
oboseala, cu simptomele răului de altitudine şi cu panta destul de accentuată (am
optat toţi pentru o coborâre directă, pe alt traseu decât cel de urcare). La
5.300 metri am ajuns la Base Camp , unde erau un britanic şi un alt austriac –
erau împreună cu ceilalţi trei austrieci, dar după ce ajunseseră cu o zi
înainte până acolo, la 5.300 metri, şi-au dat seama că răul de altitudine i-a
luat în stăpânire serios, şi nu au mai putut continua mai sus, catre vârf.
O plantă interesantă, yareta (Azorella compacta), specifică Americii de Sud, creşte la peste 3.200 metri, până pe la 5.500 m. altitudine |
În Base Camp am făcut pauza de prânz, după care
ambele grupuri, austriaco-britanic şi româno-peruan ne-am îndreptat către cota
5.000 unde ne aşteptau maşinile; în jurul orei 15 eram deja în maşină, pentru
încă 2-3 ore de slalom printre bolovani, gropi şi plante yareta în formă de
bulgări verzi imenşi, iar spre seară, după ce l-am lăsat acasă pe José, Carlos
m-a debarcat şi pe mine la hotelul din Arequipa de unde mă preluase cu
aproximativ 20 de ore mai înainte, şi astfel s-a încheiat expediţia pe
Chachani.