Expediție lângă Ecuator – Gunung Kinabalu, Malayezia

Anul în curs – 2013 – deși a fost modest în ceea ce privește ieșirile mele la munte (doar 2 ieșiri până acum - în octombrie, și nu prea mai întrevăd vreo ieșire până la sfârșitul anului ...) – a avut totuși un eveniment de „top 3”, și anume expediția din martie de pe Gunung Kinabalu (Mount Kinabalu), cu Low's Peak, 4.095 m. altitudine - cel mai înalt vârf din Asia de Sud-Est.

Așa cum mi-am făcut deja un obicei, turele mele montane externe de până acum s-au „grefat” pe un concediu deja stabilit, de familie, din care „am rupt” și eu 1-2 zile pe care le-am dedicat înălțimilor; la fel s-a întâmplat și în acest caz, unde din cele două săptămâni de sejur în Singapore și Malayezia am făcut planul împreună cu vajnicul montagnard Viorel Căpățână să ne rezervăm două zile pentru a ne lua la trântă cu acest Gunung Kinabalu malayezian, având în vedere că oricum urma să ajungem în marea insulă Borneo (a treia insulă de pe glob ca mărime, după Groenlanda și Noua Guinee). Borneo a avut pentru mine dintotdeauna o rezonanță misterioasă, a fost echivalentă cu aventura, datorită în cea mai mare măsură lecturilor din copilărie din Jules Verne; așadar, zis-și-făcut, după o escală de câteva zile în Singapore și apoi două nopți petrecute intr-un hotel din Kota Kinabalu, iată-ne – pe mine și pe Vio – într-un microbuz gonind nebunește pe niște serpentine tăiate prin pădurea ecuatorială, cu destinația Timpohon Gate, poarta (la propriu și la figurat) de intrare în traseul care duce către Low's Peak.

Am fost preluați dimineața pe la 7 din fața hotelului, și după vreo 3 ore de goană pe serpentine, la un moment dat, ieșind din văi pe o creastă cu perspectivă, am văzut cu cine voiam să ne măsurăm puterile ...



Gunung Kinabalu ridicându-se deasupra pădurii tropicale

Organizarea malayezienilor în materie de turism mi se pare fenomenală, comparativ cu România ... Am ajuns prima dată într-un centru de primire a turiștilor, unde ni s-a repartizat un ghid – alocat doar pentru mine și pentru Vio! – ecusoane magnetice inscripționate cu numele noastre, intrucțiuni despre traseu și un pachet cu masa de prânz, care urma să fie servită pe traseu; da, toate aceste facilități au fost contra-cost, dar mi-aș dori ca și la intrarea în Parcul Național Retezat sau în Ceahlău să existe așa ceva, mi-aș dori ca turismul de munte din România să însemne și altceva decât cel mult menținerea marcajelor de traseu – și acestea amenajate în mare măsură pro-bono de către diverse asociații montane private, fără ca statul român să miște un deget! E adevărat că trebuie și să ai cu cine (pentru cine) să faci aceste facilități: ampla acțiune de acum câțiva ani de amplasare a unor refugii destul de „arătoase” (inclusiv iluminate fotovoltaic) în Făgăraș a fost urmată de o degradare în foarte scurt timp a respectivelor facilități, de către ciobanii din zonă, dar și de către „turiști” ... așadar, de ce să te chinui degeaba ?! ...

Ei, dar revenind la Kinabalu, după ce am plecat de la acest centru de primire – plin de japonezi, australieni, olandezi ( ? ), chinezi (nimic anormal), singaporezi și câțiva malayezieni – am ajuns după vreo 10 minute la Timpohon Gate, o poartă în adevăratul sens al cuvântului, cu paznic (ranger), de care abia după ce am prezentat ecusoanele am putut să trecem, și am intrat efectiv în traseu, însoțiți de ghidul nostru Joseph Kolis, un băiat simpatic și inimos care urma să ne însoțească în următoarele două zile.

Și am început astfel urcușul, trecând prima dată pe lângă Carson Fall, un fel de Cascada Cailor asiatică mai puțin spectaculoasă decât cea de la Borșa, și urmând apoi etapele din jumătate în jumătate de kilometru marcate pe marginea potecii, pe niște marcaje care aveau atât un rol pozitiv – pentru că știam că în prima zi aveam de urcat 6 kilometri, și marcajele îți dădeau posibilitatea să știi cât ai făcut și cât mai ai din traseu, dar și un rol psihologic ușor negativ, pentru că deși știam că la fiecare jumătate de kilometru urmează o plăcuță care ne va spune la ce kilometru suntem, când mergeai și tot mergeai și nu mai apărea plăcuța ... exista un risc de demoralizare.

Vremea a fost bună, dar vizibilitatea nu era optimă, întrucât aflându-ne deja la punctul de plecare la o altitudine de peste 1.800 metri ne aflam practic în nori, pe care îi vedeam venind, înconjurându-ne, trecând, apoi veneau alții, și tot așa, în acest fel pe primii 2-3 kilometri ai traseului aflându-ne în mod constant într-o ceață lăptoasă cvasi-permanentă.

 

Nepenthes villosa - o varietate endemică de plantă carnivoră

Am urcat astfel de la 1.866 metri, de la Timpohon Gate, kilometru cu kilometru, din adăpost în adăpost (amenajate de administrația parcului tot cam din jumătate în jumătate de kilometru), treaptă cu treaptă (pe sectoarele cu scări), sau bolovan cu bolovan, admirând natura din jurul nostru. În afară de urcușul asiduu al primilor kilometri ar mai fi de menționat din această primă parte a traseului plantele carnivore din familia Nepenthes - o atracție exotică reală, și mai ales atacul care s-a petrecut asupra noastă – a lui Viorel mai exact: natura din Borneo ne-a atacat, mai exact o veveriță de pădure zăludă a încercat să halească hulpav jumătate dintr-un deget de-al lui Viorel, în momentul în care acesta a vrut să o servească politicos cu un biscuit ... ce să mai, o fază demnă de cascadorii râsului, văzându-l pe Viorel dând din mână cu veverița agățată de deget! – episod care ne-a binedispus pentru tot restul zilei!



Veveriţa de munte (mountain ground squerrel)

 

Și tot așa, mai depășind din când în când alți turiși, mai fiind și noi la rândul nostru depășiți de câte un cărăuș (fiecare cu niște saci imenși în spate, sau cu diverse alte poveri, între care lăzi cu fructe, rucsaci supra-etejați sau chiar butelii de un metru și ceva înălțime!), am ajuns după aproximativ 6 ore la punctul terminus al primei zile – Cabana Laban Rata, la 3.272 metri altitudine.



Cabana Laban Rata, la 3.272 m.

 

Laban Rata este cabana principală în cadrul unui complex de câteva cabane constituind punctul median al traseului de ascensiune către Low's Peak, traseu care poate fi făcut și într-o singură zi, dus-întors, dar doar de către cineva cu o condiție fizică optimă, și cu plecare de la 1.800 metri (Timpohon Gate) chiar la ivirea zorilor (noi am ajuns acolo abia pe la 10 dimineața, după plecarea pe la 7 din Kota Kinabalu). În Laban Rata am găsit și un restaurant, cu un meniu destul de în regulă (în principal mâncăruri asiatice, dar bune), și tot acolo erau cazați ghizii și o parte din turiști; noi am fost cazați un pic mai sus, într-o altă cabană, Gunting Lagadan Hut, la 3.323 m., o cabană mai puțin dotată decât Laban Rata, dar cu o priveliște care ne-a încântat!



De pe prispa cabanei Gunting Lagadan

 

După ce am ajuns la Laban Rata pe la 5 după-amiază, mai întâi am schimbat tricourile (altfel fugeau toți turiștii de pe munte, împreună cu toată fauna și poate și o parte din floră J ), apoi ne-am relaxat o bucată de vreme, am explorat cabana și împrejurimile (adică am dat o tură de cabană), și pe la 6 am servit cina la una din mesele din balconul restaurantului, de asemenea cu o priveliște ... de nedescris (de aceea pun încă o foto).



O cină la înălţime

După cină ne-am retras către Gunting Lagadan Hut, am mai stat un pic de vorbă pe prispa cabanei cu vreo 3 malayezieni din Kuala Lumpur care și ei încercau să-și cunoasca mai bine țara și care la fel ca pe la noi ne-au servit cu o „tărie” artizanală preparată din nucă de cocos (oare or fi având și ei cazane de rachiu ca ale noastre, unde în loc de prune folosesc nuci de cocos ?! ), după care ne-am retras la somn în cameră, unde eram cazați împreună cu un cuplu din Noua-Zeelandă. Trebuia să dormim devreme deoarece trezirea era programată la 2 dimineața, în așa fel încât la trezire să luăm și un mic-dejun rapid, după care la maxim 3 să plecăm în traseu, pentru ca răsăritul să ne prindă pe vârf; și cum până pe vârf erau vreo 2 ore bune de mers, pe întuneric, cu lanterna frontală, era bine să ai la activ măcar vreo 2 ore de somn în noaptea respectivă. Și doar vreo 2 ore de somn am prins și noi, deși ne-am băgat în paturi pe la 10, pentru că oboseala, puștanii fugărindu-se pe holuri și adrenalina nu ne-au lăsat să adormim din prima, ci doar undeva spre miezul nopții ...

Aceeași adrenalină care nu ne-a lăsat să adormim ne-a trezit și înainte de ora la care pusesem ceasurile să sune, și în consecință am fost printre primii la ușa restaurantului să ne luăm micul dejun de la ora 2 noaptea ( ! ) – dar asta ne-a ajutat să fim printre primii și la plecarea în traseu, ceea ce a fost pozitiv pentru că ghidul nostru Joseph ne spusese că există câteva porțiuni de „lanțuri” (cordelină de fapt) unde de obicei apar „ambuteiaje”, pentru că 100 și ceva de oameni plecați aproximativ în același timp de la Laban Rata ajung cam în același moment la aceste sectoare pe care nu poate trece decât câte o persoană la rând.
 

Viorel pe unul din sectoarele de „cățărare”

După micul dejun super-rapid (un ceai și 2-3 felii de pâine cu unt plus ceva dulcețuri) am luat-o la pas pe traseu, cu frontalele la loc de cinste (adică în frunte J ), și am urcat vreo două sectoare de cordelină, apoi am traversat pe curbă de nivel o vale cu ceva grohotiș, a mai urmat apoi un sector ușor de cordelină, după care am ajuns pe un fel de platou ușor înclinat, unde deja eram la peste 3.900 m. altitudine. Am mai înaintat vreo 15-20 minute, și deși era întuneric, iar frontalele nu te ajută decât pe distanțe mici, de câțiva metri, la un moment-dat am realizat că suntem în fața urcușului final, pentru că se ghicea în fața noastră o formă masivă, sumbră, schițată din loc în loc de câțiva licurici – de fapt de frontalele celor de mai sus în traseu; cu jumătate de oră înainte de răsărit, pe la 5 și un sfert am ajuns pe vârf, am făcut 2-3 poze, și apoi am așteptat răsăritul, în timp ce urmăream șarpele de lumină format de lanternele frontale ale celorlalți (mulți) colegi de tură, unduindu-se și modificându-și forma permanent, în deplasarea către noi, spre cel mai înalt vârf din Borneo.
 

Pe Low's Peak, cu d-l profesor Vio Căpăţînă şi ghidul Joseph Kolis

Răsăritul a venit încet, dezvăluind treptat peisajul la 360 de grade față de Kinabalu, cu Marea Chinei de Sud către vest și nord-vest, și cu un teritoriu misterios, acoperit de neguri și de cețurile dimineții către nord, est și sud, desprins parcă din mai sus pomenitele cărți ale lui Jules Verne.



South Peak (dreapta), simbol al Malayeziei, deasupra Insulei Borneo

Am stat în zona vârfului mai bine de o oră, nemaisăturându-ne de priveliște, în schimbare cromatică permanentă, pe măsură ce soarele se ridica tot mai sus, și urmărind cum grupuri mai mari sau mai mici încă mai atingeau pentru prima dată în acea zi vârful, în funcție de condiția fizică a fiecăruia, de vârstă, de ora de plecare de la Laban Rata, ș.a.m.d.

Am avut parte și de un fenomen de care auzisem, dar pe care nu-l văzusem „pe viu” până atunci – piramida de umbră a muntelui reflectându-se asupra zonelor mai joase din jur; se pare că și în România fenomenul piramidei holografice apare în Ceahlău, cu un maxim de vizibilitate în ziua de 6 august a fiecărui an (pentru că doar atunci soarele răsare dintr-o anumită poziție).

 

Piramida de umbră a muntelui Kinabalu

După reîncărcarea bateriilor, atât a celor fizice cât și a celor sufletești în fața unor asemenea priveliști, cu o oarecare părere de rău – cel puțin eu – am început coborârea, mai intâi de pe vârful propriu-zis, apoi pe platoul de sub vârf (unde ne-am mai întâlnit cu câțiva temerari care încă mergeau către vârf), și tot așa,  către Gunting Lagadan Hut și apoi Laban Rata, unde am mai servit o masă (un al doilea mic-dejun), ne-am decazat, și apoi din nou prin pădurea ecuatorială am început lungul drum al coborârii.

 

Inevitabila coborâre

După cum se știe, de multe ori coborârile sunt mai solicitante decât urcușurile, și așa a fost și pentru noi de data aceasta! Am suferit amândoi – și eu și Viorel, unii mai în tăcere, alții mai vocali, J – dar mai luându-ne cu vorba, mai foto-vânând câte o veveriță sau diverse flori, am reușit să parcurgem cei aproape 9 kilometri și în sens invers, cu săracul ghid Joseph dând dovadă de o mare răbdare cu noi, din cauza pauzelor care abia ce se terminau, că începea alta!

În sfârșit, după 12 ore de la trezirea de dimineață, pe la ora 14 și ceva am ajuns la Timpohon Gate, apoi la Kinabalu Park Headquarters, unde ne-am despărțit de Joseph și am primit câte o diplomă „arătoasă” care certifica faptul ca acum făceam parte din categoria „crème de la crème” (J) a celor care ajunseseră pe cel mai înalt vârf al masivului Gunung Kinabalu - Low's Peak cu ai săi 4.095 m.; am fost preluați apoi din nou de un microbuz condus de un șofer malayezian care a vorbit atât de mult că ar fi surclasat orice italian la un concurs de logoree, dar care după aproximativ 3 ore ne-a depus în siguranță pe cheiul de la Sutera Harbour, de unde ne-am îmbarcat pe o barcă cu motor către Manukan Island, unde a urmat o binemeritată și dinainte plănuită refacere după maratonul celor două zile solicitante în munții din Borneo.



Gunung Kinabalu văzut de pe insula Manukan