Toamna a venit din nou, și odată cu ea și
zilele plumburii și reci când nu prea mai ai pe unde să mai hălăduiești în
natură, iar dacă vorba populară spune că au venit zilele de iarnă numai bune de
spus povești la gura sobei, pentru mine zilele de toamnă și de iarnă sunt un
bun prilej de a mai așterne pe „hârtie” câte o istorioară cu munți, cu prieteni
și cu verde și albastru.
De data aceasta a venit la rând pe firul
epic ieșirea făcută la sud de Dunăre în vara acestui an, împreună cu Lucian,
Mike, Daniel și Serj, toți cinci îmbarcați într-o mașină împreună cu încă cinci
rucsaci (unii mai mari, alții mai mici ... rucsacii).
Noi |
Ideea unei expediții sud-dunărene ne tot
dădea târcoale, mie și lui Mike, de ceva vreme, ca o reeditare a unui circuit
similar pe care l-am făcut în formula Mike, Serj & eu prin 2006, având ca
năzuință ajungerea în premieră în ținuturile aromâne din Munții Pind și din
Albania. De această dată circuitul a fost: Focșani (în Focșani ne-am reunit,
fiecare din câte un punct cardinal) – București (cu o preluare spectaculoasă
aproape din mers a lui Daniel de undeva de pe centură) – Giurgiu/Ruse – și apoi
în linii mai mari am făcut Sofia – Boroveț – Blagoevgrad, am traversat Macedonia
de la est către sud (Prilep – Krușevo – Bitola – Ohrid) și pe la sud de lacul
Ohrid (după ce am făcut o baie, bineînțeles!) am ajuns în Albania unde am
trecut prin Korçë – Moscopole (capitala vlahilor balcanici) – Elbasan – Tirana
– Durrës (bineînțeles că am executat și aici o baie în Marea Adriatică), iar
din Durrës, mergând kilometri și kilometri prin niște munți albanezi măreți am
ajuns din nou în Macedonia, unde am vizitat Skopje, și apoi trecând pe lângă
Kumanovo și Kyustendil în Bulgaria ne-am îndreptat către România.Toată
tărășenia a durat vreo 9 zile, 9 zile pline, dense, obositoare dar totodată atât
de deosebite!
Ei, și având noi stabilit acest traseu, am
observat cu vreo două săptămâni înainte de plecare că urmează să trecem foarte
aproape (la câteva zeci de kilometri) de Munții Rila din Bulgaria, și de aici
până la ideea de a urca pe Vârful Musala, cel mai înalt vârf din Peninsula
Balcanică cu ai săi 2.925 metri, nu a fost decât un pas (adică 3-4 emailuri și
acțiunea a fost aprobată în unanimitate).
Undeva pe traseu, în Parcul Național Rila |
Incluzând astfel în bagaje și ceva
echipament de munte am poposit în seara zilei de 19 iulie la poalele Munților
Rila, unde am pus cortul mai sus de stațiunea Yastrebeț, la un pic peste 1.300
metri altitudine, “la o margine de drum” ca să folosesc o expresie consacrată,
în „umbra” telegondolei care urma a doua zi să ne poarte până pe la 2.300 de
metri, de unde începe propriu-zis traseul către Musala.Originea toponimului
Musala se pare ca ar fi pe filieră turcă, din arabă, și ar însemna „aproape de
Allah” (mus’Allah), lucru de înțeles având în vedere înălțimea și măreția
acestui munte în ansamblul Balcanilor aflați sub dominația Imperiului Otoman
atâtea secole la rând.
În dimineața zilei de 20 iulie ne-am
trezit oarecum precipitat, deoarece pe drumul lângă care pusesem noi corturile
urma sa aibă loc un raliu ( ! ), dar viteza cu care am împachetat a fost
bienevenită, deoarece am ajuns la locul de plecare a telegondolei înainte de
prima cursă a zilei, și astfel am fost mai mult decât în grafic în ceea ce privește
timpul.
În prima parte a traseului |
După o cursă de vreo 10 minute telegondola
în care am încăput toți 5 ne-a depus grațios la 2.300 de metri, de unde ne-am
lansat furibunzi într-o ... plimbare printre jnepenișul din acea zonă a Rilei, pe
un drum destul de lat, spun plimbare pentru că cel puțin în această primă parte
nu putem spune că traseul ne-a solicitat prea tare, sau că în ceea ce privește
efortul e o mare diferență între acest traseu și o primbare prin Grădina
Botanică din Iași sau cea din Cluj, spre exemplu.
Am trecut la un moment-dat pe lângă Cabana
Musala, masivă și goală, și doar de pe la 2.600 de metri, cu puțin înainte de
Refugiul „Λeдeнo Eзeрo” am intrat în zona de stâncărie și grohotiș, solicitând
mai mult atenția și îndemînarea (îndepiciorarea, mai degrabă), iar pantele au
devenit mai pronunțate.
Aproape de vârf |
Munții Rila sunt asemănători cu Retezatul
nostru, cu văi glaciare largi, cu circuri ample adăpostind lacuri albastre-verzui,
și cu acea culoare specifică verde-gri a rocii care te însoțește oriunde îți
întorci privirea. Deși era luna iulie, de pe la 2.800 de metri în sus a apărut
și zăpada pe ici pe colo, prin zone mai puțin expuse către soare, aducând în
minte o amintire fugară a iernii, repede spulberată dacă priveai în vale spre
culmile înverzite deasupra cărora albastrul cerului crea un contrast dar în
același timp și o armonie estivală încântătoare.
Nu, nu e în Retezat, este în Rila! |
Mai tăind ceața, mai sorindu-ne când ceața
se risipea și de pe cerul senin ne încălzea soarele de altitudine, am urcat
constant din piatră în piatră pe cărarea mai mult sau mai puțin vizibilă, am
poposit la refugiu unde ne-am hidratat și am luat o mică gustare, și după
aproximativ trei ore de la plecarea de la Cabana Yastrebeț de la 2.300 de metri
am ajuns pe Vârful Musala, la 2.925 metri.
Cel mai înalt vârf din Balcani |
Pe vârf, la fel ca la refugiu, lume multă,
din diverse țări, polonezi, evident – bulgari, o familie faină de moldoveni de
dincolo de Prut (tata, mama, două fete și un băiat), români (alții decât noi),
și cred că și niște cehi; ne-am bucurat de peisaj, am imortalizat momentul, am
mâncat de amiază, ne-am relaxat, și după aproape o oră am început drumul de
întoarcere, cu Lucian pornit în trombă primul, în stil cros montan, și noi
ceilalți mai agale, așa, mai mioritic și mai zen.
În zona vârfului |
La întoarcere ne-am bucurat de cer, de
soare, de natură și de aerul proaspăt al înălțimilor, de pajiști de munte
minunate, am vorbit vrute și nevrute, că așa-i stă bine drumețului – să aibă și
cu cine să împărtășească plăcerea călătoriei, și după o binemeritată bere la o
căbănuță de lângă telegondolă ca și epilog al acestei expediții reușite pe
Musala, ne-am îmbarcat în „vehiculul zburător” și am ajuns din nou în punctul
de plecare, trecând încă o dată pe deasupra brazilor și la un moment-dat chiar
pe deasupra locului unde pusesem corturile în noaptea de dinainte.
Odată ajunși la stația terminus am
sărbătorit toți cinci reușita printr-o acțiune culinară într-una din
crâșmele-restaurant din zonă, și apoi am purces mai departe pe circuitul
menționat mai sus, către alte destinații balcanice care ne așteptau și care –
aveam să o aflăm ulterior – nu ne-au dezamăgit așteptările.
Tura către Vârful Musala deși a durat doar
o zi, și nu a presupus un bagaj de munte amplu datorită accesibilității
traseului, a fost o ieșire faină care ne-a dus pe cel mai înalt vârf din
Balcani și mi-a confirmat că nu doar participând la expediții de câteva zile -
spre o săptămână poți să ajungi în zone montane minunate, și că acestea pot fi
de fapt la o aruncătură de băț, pentru că pe Musala se poate ajunge foarte ușor
din România, în special din București (aproximativ 450 de kilometri până la
Boroveț); așadar, nu stați pe gânduri, cel mai înalt munte din Balcani poate fi
atins și urcat ușor, și în plus, după cum am spus este și foarte frumos!
Tărâmul aproape de Dumnezeu |