Munții Rodnei încă o dată

În Munții Rodnei mergem pentru tura de iarnă de mulți ani, prima tură petrecându-se cu mai bine de 10 ani în urmă, iar primele încercări au început toate invariabil din localitatea Rodna și apoi prin satul Șanț, către Valea Blaznei, având ca primă țintă Vârful Roșu (și ulterior, „în visele noastre” de atunci, Vârful Ineuț). Spun „în visele noastre”, pentru că deși am început urcușurile plini de încredere, cu convingerea că „de data aceasta gata! – ajungem pe Ineuț! ”, la primele ture abia am reușit sa ajungem mai sus de cabana Valea Blaznei, probabil până pe Vf. Cobășel; acest probabil intervine pentru că în tura când se pare că am ajuns totuși pe Cobășel am făcut-o pe o ceață și pe un viscol ce nu ne-au permis să avem certitudinea că eram pe Cobășel, și că nu eram pe vreun vârf secundar, intermediar.

Așadar, dacă am ajuns sau nu pe Vf. Cobășel (sau pe Vf. Roșu ?) în acea tură la care au participat Reți, Sergiu, Adi Oso, Marius Cosmo și Mike va rămâne o certitudine relativă ...

Undeva spre Cobășel - 2004

La Cabana Valea Blaznei - 2004

 

În 2006 tura de Rodna a însemnat o încercare kamikaze de a trece de Valea Blaznei către Cobășel, prin zăpadă de peste 1 metru și ceva și prin ceață și vânt, în formula eu, Serge & Mike, operațiune soldată cu abandon (și redirecționare către Ceahlău și apoi Hășmaș).

A mai fost apoi tura din 2009, cu Alex Busuioc, Adi Ursu, Mike, Sergiu, Adidas, Palpiduc și Marius Cosmo, tură în care am reușit să depășim Cobășelul, apoi Vârful Roșu și am ajuns până pe Vf. Ineuț, de care am trecut mai departe, către Șaua Ineuț – Ineu, șa de care nu am trecut decât 3 dintre noi (eu, Mike și Serge), iar în ziua următoare s-a coborât de pe munte în două echipe, unii către sud-vest pe văi secundare ale Văii Vinului, ceilalți către sud-est, undeva între Rotunda și Șanț.

După toate aceste ture (mai ales după cele în care nu depășisem cu mult Valea Blaznei) sentimentul a fost că „misiunea” a fost îndeplinită doar parțial: faptul că ne-am reunit și ne-am distrat împreună și am luat aer de munte + că am făcut un pic de mișcare au fost evidentele puncte pozitive ale acestor ieșiri, dar nu ne dădea pace gândul că Munții Rodnei nu se lăsau cuceriți, deși noi reveneam, și reveneam ...

Pe creste, în 2009

Trupa din 2009 în efectiv complet - Vf. Ineu în spate

 

Bivuac între Vf. Roșu și Vf. Ineuț - 2009

 

În 2012 am încercat o abordare nouă, și am început ascensiunea din Borșa Pietroasă, către Stația Meteo Iezer, și am ajuns pe Pietrosul Mare, tură descrisă aici pe blog („Rodnei 2012 - pe acoperișul Orientalilor”) – abia aceasta fiind prima tură în care obiectivul de ascensiune era îndeplinit deplin. A venit apoi oarecum din senin acum în 2015 propunerea să mergem din nou în Rodnei, cu plecare din Pasul Rotunda, și după câteva scurte deliberări pe email a rămas stabilit să încercăm să facem cât mai mult din creastă, plecând din Rotunda.

Zis și făcut, și după o noapte petrecută într-un inter-regio de la Cluj până la Iacobeni (+ vreo trei „ocazii” către Cârlibaba), în dimineața unei zile senine și frumoase de februarie am ajuns în Pasul Rotunda. Prezentându-mă în pas, lângă Cabana Croitor, cu vreo 3-4 ore mai devreme decât se preconiza că va ajunge trupa de la Iași (Alex Busuioc, Cosmin Ceucă, Mike și Serge), am început singur traseul, în ideea că dacă ar fi fost zăpadă mare să fac urme (și să fie astfel mai ușor și pentru ceilalți băieți); norocul nostru (mai ales al meu, care eram primul) a fost că n-a fost nevoie să rup zăpada, pentru că erau urme de schiuri și de ATV-uri în zonă, pe care le-am urmat, așa că urcușul a fost ușor în ceea ce privește zăpada.

Vf. Roșu - Vf. Ineuț - Vf. Ineu, dinspre Pasul Rotunda

 

În zona Vârfului Nichitaș i-am așteptat pe băieți la o stână și am făcut joncțiunea, și apoi am mai mers un pic și am decis să stăm peste noapte într-un adăpost găsit pe traseu. Despre această primă zi nu sunt multe de povestit, decât că a fost o super-zi, senină, fără un singur nor pe cer, temperatura a fost ideală pentru urcat iar zăpada nu ne-a pus probleme; a fost ziua „de introducere” și de acomodare, de obicei destul de grea, fiind prima, ziua în care corpul încearcă să se acomodeze la noua activitate (efort susținut, ascensiune, cu vreo 15-20 kilograme in spate).

După o noapte destul de geroasă, a doua zi a început cu auspicii bune, cu cer senin și promisiunea unei etape reușite. Ne-am deplasat susținut către baza Ineuțului, care se desfășura măreț în fața noastră, parcă invitându-ne către el; chiar înainte de Ineuț am mers pe o creastă (cred că pe Muntele Gaja) de unde am avut o priveliște frumoasă către Valea Lala, unde Lacul Lala stătea înghețat în mijlocul circului glaciar alb și aștepta primăvara.

Ascensiunea Ineuțului a necesitat un pic de efort, cu una-două porțiuni un pic mai dificile, dar a fost frumoasă și relaxantă – și la urma-urmei de ce să nu fie relaxantă? – vremea era superbă, zăpada scărțâia sub colțari, noi eram abia în a doua zi din tură, adică eram și acomodați și (încă) odihniți, iar peisajul era de vis, cu o vizibilitate pe sute de kilometri atât către est și chiar nord-est cât și către sud și sud-vest. O zi perfectă!

Către Ineuț (Vf. Ineu în dreapta)

 

Am trecut de Ineuț destul de expeditiv, și ne-am îndreptat către Șaua Ineuț-Ineu, cea care la tura din 2009 a despărțit grupul în două, pentru că unii au trecut dincolo, către Ineu, iar ceilalți au rămas în șa, și au campat acolo, lângă Ineuț (în condiții care ar trebui menționate separat, într-o mini-povestire dedicată ...). După ce am traversat șaua am abordat “frontal” urcușul din șa către platoul Ineu (mă rog, nu e chiar platou, dar comparativ cu șaua și cu urcușul din șa – e aproximativ un platou), repetând ca și traseu acea ascensiune care după tura din 2009 a devenit o „legendă urbană” J (în acest caz – montană), datorită trecerii „prin cornișă” din șa către platou pe care am executat-o în formula eu, Mike & Serge, asigurați destul de aproximativ și mai mult pentru impresia artistică.

Atacul la cornișa din Șaua Ineuț-Ineu, în 2009

Odată ajunși pe „platoul” Ineu (de fapt pe pantele din apropierea vârfului principal) am mai făcut cam 200 de metri și am ajuns la Refugiul Ineu, situat la 2.150 m., despre care am aflat cu încântare că a fost construit în 2013 de către membrii Asociației Hai pe munte - Iași (www.haipemunteiasi.ro) și țin pe această cale să îi felicit pentru inițiativă și pentru rezultatul inițiativei, unul de nota 10 – adică un refugiu bine construit, spațios atât cât trebuie (încap lejer să doarmă 6 oameni, sau chiar 8 la nevoie), curat la momentul când am ajuns noi la el și foarte bine amplasat. Nu prea ai în zonă la altitudinea respectivă altă alternativă de cazare, în caz de veme rea.

După o scurtă deliberare - dacă să rămânem peste noapte în refugiu sau să mergem mai departe (fiind încă relativ devreme, cam 4 după-amiază) s-a decis să rămânem în refugiu, așa că ne-am pus voinicește pe muncă pentru a elibera de sub zăpadă ușa refugiului, care deși era orientată spre sud-vest era troienită până aproape la streașină, și cu pioleți + o lopată tip Lineman (dar de plastic, de plajă – de-a lui Matei) după cam o jumătate de oră am reușit să pătrundem în refugiu.

Deszăpezind Refugiul Ineu

Am lăsat rucsacii și am plecat apoi către vârf, unde am ajuns în cam un sfert de oră de la refugiu. Eram în sfârșit pe Vârful Ineu la 2.279 metri altitudine, după 4 ture de Rodnei cu urcare dinspre sud (2004, 2006, 2009 si 2015)!

Pe Vârful Ineu (finally!) - 2.279 m. altitudine

 

Am petrecut pe vârf mai bine de o jumătate de oră, în aerul ozonat al înălțimilor, delectându-ne cu peisajul unic ce se desfășura oriunde priveai, spre Pietrele Doamnei din Rarău către sud, sau spre Pietrosul Rodnei către nord-vest, crestele și vârfurile succedându-se într-o îngrămădire grandioasă, într-o parte aliniate precum valurile unei mări zbuciumate de furtună, în altă parte precum un oraș de piramide înălțându-se spre cerul pe care începeau să se vadă primele stele, și din loc în loc întrezărindu-se deja luminile unor localități de prin depresiunile și văile intra-montane, undeva jos departe.

Creasta către nord-vest, cu Vf. Omului, Vf. Gărgălău și undeva departe Pietrosul Rodnei

Am plecat de pe vârf odată cu apusul de soare care anunța noaptea, și în refugiu ne-am petrecut seara cu o cină prelungită, cu supe și alte felurite bucate de prin rucsacii noștri, din care am tot degustat pentru a recupera caloriile pierdute în ziua ce trecuse, pe traseul destul de consistent pe care îl parcursesem.

A treia zi a turei nu a mai fost la fel de perfectă din punct de vedere al vremii, pentru că deși vizibilitatea era în continuare bună, dimineață cerul era acoperit, plumburiu, și un vânt sâcâitor ne tot dădea târcoale. Am coborât deci de pe Ineu cam vreo 200 de metri îndreptându-ne către Coasta Netedă, și după ce am traversat cu asigurare în cordelină un sector mai dubios (Tarnița lui Putredu ?) am trecut și de Muntele Cișa, după care am trăit una dintre cele mai extreme experiențe de munte de până acum.

Ajunși pe Vârful Omului (la 2.135 m.) am avut parte de cel mai mare viscol pe care l-am prins fiind pe munte afară, și nu în adăpost; vântul în rafale cred că s-a apropiat de 100 km./h, în anumite momente fiind nevoiți să stăm întinși pe jos pentru că altfel am fi fost dărâmați și aruncați la vale pe povârnișul de lângă noi. Există o scenă în filmul “Salvați soldatul Ryan” unde în timpul debarcării din Normandia, pe una din plajele unde armata americană încerca să creeze o breșă în apărarea germană, din cauza focului deschis de mitralierele și armele grele germane americanii sunt nevoiți să se adăpostească pe plajă culcându-se în spatele celui mai ireal adăpost imaginat vreodată, cum ar fi o denivelare abia peceptibilă în nisip sau un tufiș de vegetație înalt de cîțiva centimetri, și totul sub ploaia de gloanțe și explozii din jurul lor ... Păstrând totuși proporțiile, imaginea aceasta am avut-o acolo pe Vârful Omului, când din poziția culcat în care eram i-am văzut pe Alex și Cosmin în fața mea cu câțiva metri, luptând semi-ridicați cu vântul, iar la 5-6 metri mai în spate Mike și Sergiu erau culcați ca și mine, așteptând o fereastră în vaierul amarnic al vântului pentru a se ridica și a putea face “salt înainte”!

A fost destul de crunt, cu viscolul biciuindu-ne fețele și aruncându-ne în ochi fragmente de zăpadă înghețată și încercând să ne culce la pământ, iar noi luptând din greu să ne ridicăm și să mai facem câțiva pași, pentru a trece odată de vârf, în partea cealaltă, unde speram să scăpăm de urgie!

După o luptă aprigă am răzbătut dincolo de acest Vârf al Omului ( ! ), și dincolo chiar am scăpat de vânt, mă rog – nu de tot, dar cel puțin am putut înainta fără probleme; am urmat mai departe creasta, și am trecut apoi de La Cepi și de Vârful Clăii, și cred că de pe aici au cam început să se termine bateriile, adică energia, pentru că m-am simțit din ce în ce mai sfârșit, iar înaintarea o făceam din ce în ce mai greu, cu eforturi mai mari decît de obicei. Am mai luat un baton de ciocolată, am mai topit câteva bomboane, și mai cu pauză mai cu mers am ajuns totuși și pe Vârful Gărgălău, fiind în ariergardă cu Mike, iar de aici i-am văzut pe băieți că erau deja jos, în Șaua Gărgălău și căutau un loc de cort.

Ținta zilei fusese inițial stâna Știol, dar în condițiile date de oboseală și ținând cont și de faptul că lumina zilei se cam ducea cu repeziciune, bivuacul era soluția logică și cea mai la îndemână. Am instalat corturile, am mai preparat la primus care cum a putut câte un ceai sau o supă, și am trecut din mână în mână și un recipient cu ceva tărie, o țuico-pălincă dătătoare de stare de bine, după care ne-am introdus corpurile ostenite în sacii de dormit și cred că somnul a venit chiar în timp ce trăgeam de fermoarul sacului ca să îl închid până sus ...

Tabăra 3 - în Șaua Gărgălău

 

Dimineața ne-a întâmpinat cu o ceață groasă, lăptoasă, care s-a intalat în locul vântului de cu o zi înainte, și ne-am dat seama că planul inițial (varianta optimistă) de a continua către Pietrosul Rodnei nu mai este realizabil, și că a coborî către stâna Știol era unica variantă a zilei; am luat micul dejun , am strâns corturile, și cu vizibilitate doar puțin peste zero, ghidându-ne mai mult după hărțile unor aplicații de pe smartfoanele noastre am început coborârea către Poiana Știol.

A fost o coborâre total relaxată, și după ce o lălăisem toată dimineața cu micul dejun și cu strânsul corturilor, și coborârea a fost în același ritm, al melcului nervos, pentru că știam că oricât de încet am merge tot vom ajunge în foarte scurt timp la stâna Știol. În jurul orei 3 după-amiază am intrat pe ușile stânei, care trebuie să precizez că din punct de vedere arhitectural nu este chiar o stână, ci o casă clasică, cu hol, cămară și două camere mari, și cu niște paturi imense (dar fără saltele iarna), fiind o stână doar prin prisma utilizării ei ca atare pe timpul primăverii, verii și toamnei, iarna fiind folosită doar ca loc de popas de către hoinari ca noi.

Către stâna din Poiana Știol

După-amiaza și seara zilei au fost dedicate “bucătărelii”, pentru că primusurile au ars aproape încontinuu, și supele s-au succedat piureurilor, care urmau după ceaiuri, care la rândul lor erau precedate de tot felul de preparate din carne și brânzeturi, și dăi cu wasabi, dăi cu ghimbir și cu felurite condimente – am participat astfel la o masă din acelea ca în povești, care nu a durat trei zile și trei nopți, dar cel puțin trei ore tot a durat!

Cina de după prânz de la Știol

Am mai stat la taclale, am mai povestit diverse, s-au efectuat și vreo două ture de “mers la locul cu semnal”, ca să dăm telefoane sau să scrollăm un pic prin FB si prin fluxul de știri on-line, după care ne-am amenajat culcușul intr-una din camerele stânei, cu izoprenele așezate pe podeaua paturilor și apoi noi în sacii de dormit.Unii au căzut rapid, iar alții dintre noi au încins un Jungle-speed, un joc ce dacă s-ar fi jucat pe vremea lui Caragiale cred că ar fi fost caracterizat cam așa: „un joc pentru domnișorii cu prințipuri precum și ageri de mână și de ochi ”.

După un somn bun de ciobani carpatini ultima zi de tură ne-a întâmpinat cu vreme frumoasă, deși creasta (pe unde ar fi trebuit să ne găsim noi daca am fi continuat către Pietrosu) era în nori; am îmbucat ceva rapid, ne-am facut bagajele și am lăsat în urmă (încă o dată) stâna de la Știol, și lipa-lipa prin Poiana Știol, apoi pe un drum forestier și mai departe pe sub telescaunul de la Borșa (unii dintre noi) sau cu telescaunul (80% dintre noi J ) am coborât către Borșa.

În Borșa, adăstând microbuzul am poposit la o bere, lângă care și-au găsit locul și câteva pungi de pufuleți și chipsuri, ca masă de despărțite, și după ce am mai sporovăit și cu câțiva localnici pe varii subiecte ne-am îmbarcat și am luat-o către sud, spre Cârlibaba, Iacobeni și apoi unii spre Iași iar eu spre Cluj, incheind astfel încă o tură de Rodnei, munții care alături de Hășmaș, Ciucaș și Rarău reprezintă și o întoarcere în trecut, ori de câte ori ajungem să-i străbatem.