Asaltul Nemirei

            Să ajung în Munții Nemira era un gând mai de vechi de-al meu, care îmi tot dădea târcoale de câțiva ani încoace, dar iată că doar o „inspirație de moment” a făcut ca planul să devină realitate (și ce realitate ...).

Inspirația de moment este reprezentată de contextul meteorologic în principal, în sensul că zilele frumoase, senine, cu temperaturi apropiate de 20 de grade ale primei părți a lunii noiembrie m-au provocat parcă să profit de acest timp, având în vedere că iarna bate la ușă și week-end-uri de stat în casă vor tot fi de acum înainte, așa că joi și vineri am făcut planul și am înjghebat echipa de tură, iar vineri seara am fost deja într-un autocar cu destinația Brașov, unde se alipea grupului Paul, după escala din București unde urma să urce în același autocar Daniel.

Deși nu sunt mistic, am simțit că faptul că trupa de Nemira s-a format din cei trei enumerați – Paul, Daniel și subsemnatul – a fost ca un semn că în aceste zile de noiembrie trebuia sa ajungem pe acest munte, în această componență și nu în alta! Spun acest lucru pentru că în august anul trecut în același format de grup am ajuns pe vârfurile Lespezi și Călțun din Făgăraș (2.522 metri altitudine pentru primul și 2.510 m. pentru cel de al doilea), realizând astfel o altă premieră, una dublă chiar: a fost pentru prima dată când am ajuns pe cele două vârfuri (destul de puțin umblate, din cauza relativei dificultăți de a ajunge pe ele), și completam astfel cu ultimele două înălțimi lista celor 13 vârfuri de peste 2.500 de metri din România pe care am ajuns.



În Făgăraș, pe Vârful Lespezi (2.522 m.)

 

Deși ambii sunt frumoși și i-aș recomanda oricui, nu există termen de comparație între Munții Făgăraș și Munții Nemira, sunt munți din categorii diferite, reprezentând două stări de spirit diferite: în timp ce în Făgăraș sentimentul luptei cu înălțimile este persistent, roca golașă și frustă te însoțește constant, iar orizontul este unul total deschis, în Nemira constanta este dată de pădure, orizontul se deschide doar din când în când, pe vârfuri și prin poieni iar sentimentul este unul al plaiului mioritic și al bogăției faunistice pe care o bănuiești dincolo de primele rânduri de copaci de lângă traseu.



Pe un picior de plai, în Nemira



De aceea, “asaltul Nemirei” – așa cum am intitulat această postare – este doar o metaforă din punct de vedere montan-turistic, traseul fiind de fapt o lungă plimbare prin păduri și poieni, asaltul făcând referire de fapt la anii 1916 – 1917 din Primul Război Mondial când creasta principală a Munților Nemira a făcut parte din linia frontului de-a lungul căruia armata română a apărat contra armatelor conduse de von Mackensen ceea ce mai rămăsese din România – adică Moldova, urmele liniei frontului fiind încă prezente la tot pasul, inclusiv pe Vârful Nemira Mare, la 1.649 metri altitudine ( ! ): tranșee, cazemate, fragmente de obuze, cartușe ... Am avut un sentiment ciudat, deoarece într-o tură de munte te aștepți să vezi peisaje, piscuri și văi, creste, să iei parte la viața de tabără la cort, la refugiu sau cabană, într-un cuvânt să fii în natură, departe de realitățile mai mult sau mai puțin bulversante ale lumii contemporane; dar iată că mergând pe plaiurile Nemirei realitățile lumii nebune în care trăim te ajung din urmă, de fapt te preced, te așteaptă acolo, și văzând acele tranșee și cazemate involuntar m-am întrebat: cum au trăit acei soldați români, germani, austro-ungari și ruși viața de front la 1.500 - 1.600 de metri altitudine? – cum puteai să participi la un atac ce presupunea mai întâi să urci alergând o pantă de 100 de metri sau mai mult diferență de nivel ?! – cum era să faci de gardă într-unul dintre aceste tranșee în iarna dintre 1916 și 1917 ? – cum erau aprovizionați cu alimente și muniție, cum erau evacuați răniții ?!

Întrebări care m-au urmărit constant în cele două zile de traseu, și care treceau în planul doi doar datorită peisajelor care se dezvăluiau când ieșeam în poieni sau de pe vârfuri; poziția Munților Nemira în cadrul Carpaților românești este una de excepție, în partea central-sudică a Carpaților Orientali, ceea ce face ca dintr-un punct cu vizibilitate completă, în toate direcțiile, și în momente de atmosferă clară, majoritatea munților din partea centrală a țării să poată fi observați foarte bine. Spre exemplu de pe Vârful Șandru (1.640 m.) cu orizont deschis total către sud, est și vest, și parțial către nord (ușor blocat de pădure) se pot vedea (începând de la nord): Munții Ciuc, undeva departe chiar Ceahlăul, apoi Culmea Pietricica în est, Munții Vrancei și Carpații de Curbură către sud-est și sud, urmează Ciucaș și Bucegi către sud-vest, Piatra Craiului și parțial Făgăraș către vest-sud-vest, și în sfârșit munții Harghitei către vest, dincolo de Depresiunea Râul Negru – Târgu Secuiesc.

Cred sincer că Munții Nemira, cu perspectiva pe care o oferă de pe Vârful Șandru pot constitui un punct ideal de practică geografică pentru studenții la geografie din orice an, având în vedere modul în care diversele grupe montane pot fi observate de aici.

 

Depresiunea Târgu-Secuiesc - Brașov by night



Revenind la concret, după ce ne-am întâlnit cu Paul în Brașov ne-am îmbarcat toți trei în mașina lui, și după o călătorie de două ore și ceva, trecând prin Pasul Oituz am ajuns în Târgu Ocna, unde am lăsat mașina (fiind la drumul principal) și am luat o ocazie până în Slănic Moldova, de unde am intrat în traseu. Citisem pe net că marcajul (bandă albastră) a fost refăcut în luna septembrie 2013 de un club montan din zonă, informație care s-a confirmat, acesta fiind vizibil și amplasat cum trebuie, ceea ce ne-a ajutat destul de mult.

Am început urcușul pe la ora 10, printr-o pădure frumoasă de foioase (fag în principal), prin care am mers vreo trei ore, mai cu o pauză, mai cu o ciocolată, până când am ajuns la un indicator care ne spunea că suntem la jumătatea drumului (1,5 – 2 ore în jos până la Slănic Moldova, și tot 1,5 – 2 ore în sus până pe Vârful Șandru). În jurul orei 14 am început să dăm de poieni și de zone cu vizibilitate, tot pe Culmea Căprioarei fiind, am trecut apoi în etajul coniferelor, ne-am întâlnit cu iubitori ai muntelui pe un atv ( !? ), am mers și-am mers, și parcă nu mai ajungeam, dar într-un final, după ce am făcut dreapta din cărarea principală, am ajuns pe un drum printre brazi la refugiul de pe Vârful Șandru, la 1.640 metri altitudine, undeva în jurul orei 16 și un sfert, numai bine ca să prindem un asfințit frumos undeva departe peste Munții Făgăraș.

 

Dincolo de Depresiunea Brașov - în stânga - Bucegii, în dreapta - Piatra Craiului și Făgăraș

 

La refugiul Șandru ne-am întâlnit cu Cătălin și Radu, doi băieți din Comănești, umblători pe munți ca și noi, cu care am petrecut o seară mai mult decât agreabilă în jurul focului, mai cu ceva cârnați la grătar și conserve de fasole cu costiță bolborosind când le scoteai de pe foc, mai cu o pălincă de la Attila care a ajuns și el pe întuneric la refugiu venind din satul Lemnea de la baza Nemirei, mai cu povești, bancuri și istorii variind de la astronomie la folclor, tot așa până pe la 11 noaptea, când într-un final a trebuit totuși să ne retragem în „vastele apartamente”: eram 6 oameni pentru 4 paturi, așa că eu și cu Daniel – având saci de dormit mai buni – am primit „repartiție” pe jos (pe izoprene de fapt). Dar după cele 6 ore de urcuș susținut de peste zi plus cele câteva duște de pălincă, în ciuda vântului care se stârnise afară, somnul a fost atât de lin ...



Moștenirea omului preistoric: fascinația focului

 

A doua zi ne-am trezit la 6.00 să ne bucurăm de răsărit, și pentru că ne-am trezit așa de dimineață am primit bonus și o mare alpină pe partea dinspre Moldova (dar nu și deasupra Depresiunii Brașov!); și a fost atât de frumos acest răsărit peste marea alpină încât am stat afară din refugiu mai bine de o oră, desfătându-ne cu o imagine de care nu ai parte în fiecare zi.

 

Soarele răsare din mare (alpină)

 

După un mic dejun frugal, pe la 8.30 am luat-o din nou la drum, continuând tot pe bandă albastră prin păduri și poieni cu aspect de gol alpin, prin Șaua Șandrului, apoi pe lângă Nemira Mică, iar după Șaua Nemirei am zărit ceea ce am intuit că este Vârful Nemira Mare, cu o stână amplasată la nici 200 de metri de vârf. Am lăsat rucsacii pe o masă de la stână (era goală, ciobanii fiind deja coborâți la vale cu oile la iernat) și ne-am dus pe vârf, unde ne-am mai bucurat o dată privirea cu o panoramă la 360 de grade, cu Moldova la est și Transilvania la vest, și cu munți, văi și depresiuni cât vezi cu ochii.



Pe Vârful Nemira Mare (1.649 m.)

Ne-am întors apoi la stână unde am luat prânzul și ne-am odihnit puțin, după care am luat-o din nou la picior, și stâng-drept / stâng-drept am trecut de Vârful Farcu Mare (și aici plin de tranșee și de urme de adăposturi), apoi după o coborâre pe lângă o stână părăsită am ajuns în dreptul Farcului Mic (traseul îl ocolește prin stânga), și pe aici pe undeva am fost ajunși din urmă de Cătălin și de Radu, împreună cu care am parcurs ultima parte a traseului, de acum mai mult prin pădure din nou.

Înainte de a intra în pădure am avut o panoramă frumoasă asupra Lacului Poiana Uzului, folosit pentru hidroenergie dar în principal pentru aprovizionarea cu apă (pentru Dărmănești, Târgu Ocna, Onești și inclusiv a Bacăului din câte am înțeles).

Lacul de baraj Poiana Uzului

Și tot așa, trepădând la vale prin pădure o bună bucată de vreme, am ajuns odată cu înserarea la coada lacului, pe un drum asfaltat cândva, dar acum cu aspect de drum forestier, într-o zonă cu case de vacanță, și cu aproape proverbialul meu noroc am fost luați la ocazie la 5 minute, după care fiecare a luat-o în direcții diferite, Paul către Brașov, Daniel a rămas o noapte la rude în Comănești iar eu, după 3 mașini de ocazie, un microbuz și încă o bucată de drum cu trenul am ajuns în Constanța a doua zi dimineața, încheind astfel turul de week-end montan.

Așadar, ca și epilog, a fost o tură montană într-o componență de echipă deja rodată pe crestele Făgărașului, în niște munți frumoși cu un aer de poveste, unde datorită situării geografice te simți cu adevărat în țara munților, și de unde revii obosit fizic – dar în același timp încărcat de energie, necesară până la următoarea tură – oriunde va fi ea.

Expediție lângă Ecuator – Gunung Kinabalu, Malayezia

Anul în curs – 2013 – deși a fost modest în ceea ce privește ieșirile mele la munte (doar 2 ieșiri până acum - în octombrie, și nu prea mai întrevăd vreo ieșire până la sfârșitul anului ...) – a avut totuși un eveniment de „top 3”, și anume expediția din martie de pe Gunung Kinabalu (Mount Kinabalu), cu Low's Peak, 4.095 m. altitudine - cel mai înalt vârf din Asia de Sud-Est.

Așa cum mi-am făcut deja un obicei, turele mele montane externe de până acum s-au „grefat” pe un concediu deja stabilit, de familie, din care „am rupt” și eu 1-2 zile pe care le-am dedicat înălțimilor; la fel s-a întâmplat și în acest caz, unde din cele două săptămâni de sejur în Singapore și Malayezia am făcut planul împreună cu vajnicul montagnard Viorel Căpățână să ne rezervăm două zile pentru a ne lua la trântă cu acest Gunung Kinabalu malayezian, având în vedere că oricum urma să ajungem în marea insulă Borneo (a treia insulă de pe glob ca mărime, după Groenlanda și Noua Guinee). Borneo a avut pentru mine dintotdeauna o rezonanță misterioasă, a fost echivalentă cu aventura, datorită în cea mai mare măsură lecturilor din copilărie din Jules Verne; așadar, zis-și-făcut, după o escală de câteva zile în Singapore și apoi două nopți petrecute intr-un hotel din Kota Kinabalu, iată-ne – pe mine și pe Vio – într-un microbuz gonind nebunește pe niște serpentine tăiate prin pădurea ecuatorială, cu destinația Timpohon Gate, poarta (la propriu și la figurat) de intrare în traseul care duce către Low's Peak.

Am fost preluați dimineața pe la 7 din fața hotelului, și după vreo 3 ore de goană pe serpentine, la un moment dat, ieșind din văi pe o creastă cu perspectivă, am văzut cu cine voiam să ne măsurăm puterile ...



Gunung Kinabalu ridicându-se deasupra pădurii tropicale

Organizarea malayezienilor în materie de turism mi se pare fenomenală, comparativ cu România ... Am ajuns prima dată într-un centru de primire a turiștilor, unde ni s-a repartizat un ghid – alocat doar pentru mine și pentru Vio! – ecusoane magnetice inscripționate cu numele noastre, intrucțiuni despre traseu și un pachet cu masa de prânz, care urma să fie servită pe traseu; da, toate aceste facilități au fost contra-cost, dar mi-aș dori ca și la intrarea în Parcul Național Retezat sau în Ceahlău să existe așa ceva, mi-aș dori ca turismul de munte din România să însemne și altceva decât cel mult menținerea marcajelor de traseu – și acestea amenajate în mare măsură pro-bono de către diverse asociații montane private, fără ca statul român să miște un deget! E adevărat că trebuie și să ai cu cine (pentru cine) să faci aceste facilități: ampla acțiune de acum câțiva ani de amplasare a unor refugii destul de „arătoase” (inclusiv iluminate fotovoltaic) în Făgăraș a fost urmată de o degradare în foarte scurt timp a respectivelor facilități, de către ciobanii din zonă, dar și de către „turiști” ... așadar, de ce să te chinui degeaba ?! ...

Ei, dar revenind la Kinabalu, după ce am plecat de la acest centru de primire – plin de japonezi, australieni, olandezi ( ? ), chinezi (nimic anormal), singaporezi și câțiva malayezieni – am ajuns după vreo 10 minute la Timpohon Gate, o poartă în adevăratul sens al cuvântului, cu paznic (ranger), de care abia după ce am prezentat ecusoanele am putut să trecem, și am intrat efectiv în traseu, însoțiți de ghidul nostru Joseph Kolis, un băiat simpatic și inimos care urma să ne însoțească în următoarele două zile.

Și am început astfel urcușul, trecând prima dată pe lângă Carson Fall, un fel de Cascada Cailor asiatică mai puțin spectaculoasă decât cea de la Borșa, și urmând apoi etapele din jumătate în jumătate de kilometru marcate pe marginea potecii, pe niște marcaje care aveau atât un rol pozitiv – pentru că știam că în prima zi aveam de urcat 6 kilometri, și marcajele îți dădeau posibilitatea să știi cât ai făcut și cât mai ai din traseu, dar și un rol psihologic ușor negativ, pentru că deși știam că la fiecare jumătate de kilometru urmează o plăcuță care ne va spune la ce kilometru suntem, când mergeai și tot mergeai și nu mai apărea plăcuța ... exista un risc de demoralizare.

Vremea a fost bună, dar vizibilitatea nu era optimă, întrucât aflându-ne deja la punctul de plecare la o altitudine de peste 1.800 metri ne aflam practic în nori, pe care îi vedeam venind, înconjurându-ne, trecând, apoi veneau alții, și tot așa, în acest fel pe primii 2-3 kilometri ai traseului aflându-ne în mod constant într-o ceață lăptoasă cvasi-permanentă.

 

Nepenthes villosa - o varietate endemică de plantă carnivoră

Am urcat astfel de la 1.866 metri, de la Timpohon Gate, kilometru cu kilometru, din adăpost în adăpost (amenajate de administrația parcului tot cam din jumătate în jumătate de kilometru), treaptă cu treaptă (pe sectoarele cu scări), sau bolovan cu bolovan, admirând natura din jurul nostru. În afară de urcușul asiduu al primilor kilometri ar mai fi de menționat din această primă parte a traseului plantele carnivore din familia Nepenthes - o atracție exotică reală, și mai ales atacul care s-a petrecut asupra noastă – a lui Viorel mai exact: natura din Borneo ne-a atacat, mai exact o veveriță de pădure zăludă a încercat să halească hulpav jumătate dintr-un deget de-al lui Viorel, în momentul în care acesta a vrut să o servească politicos cu un biscuit ... ce să mai, o fază demnă de cascadorii râsului, văzându-l pe Viorel dând din mână cu veverița agățată de deget! – episod care ne-a binedispus pentru tot restul zilei!



Veveriţa de munte (mountain ground squerrel)

 

Și tot așa, mai depășind din când în când alți turiși, mai fiind și noi la rândul nostru depășiți de câte un cărăuș (fiecare cu niște saci imenși în spate, sau cu diverse alte poveri, între care lăzi cu fructe, rucsaci supra-etejați sau chiar butelii de un metru și ceva înălțime!), am ajuns după aproximativ 6 ore la punctul terminus al primei zile – Cabana Laban Rata, la 3.272 metri altitudine.



Cabana Laban Rata, la 3.272 m.

 

Laban Rata este cabana principală în cadrul unui complex de câteva cabane constituind punctul median al traseului de ascensiune către Low's Peak, traseu care poate fi făcut și într-o singură zi, dus-întors, dar doar de către cineva cu o condiție fizică optimă, și cu plecare de la 1.800 metri (Timpohon Gate) chiar la ivirea zorilor (noi am ajuns acolo abia pe la 10 dimineața, după plecarea pe la 7 din Kota Kinabalu). În Laban Rata am găsit și un restaurant, cu un meniu destul de în regulă (în principal mâncăruri asiatice, dar bune), și tot acolo erau cazați ghizii și o parte din turiști; noi am fost cazați un pic mai sus, într-o altă cabană, Gunting Lagadan Hut, la 3.323 m., o cabană mai puțin dotată decât Laban Rata, dar cu o priveliște care ne-a încântat!



De pe prispa cabanei Gunting Lagadan

 

După ce am ajuns la Laban Rata pe la 5 după-amiază, mai întâi am schimbat tricourile (altfel fugeau toți turiștii de pe munte, împreună cu toată fauna și poate și o parte din floră J ), apoi ne-am relaxat o bucată de vreme, am explorat cabana și împrejurimile (adică am dat o tură de cabană), și pe la 6 am servit cina la una din mesele din balconul restaurantului, de asemenea cu o priveliște ... de nedescris (de aceea pun încă o foto).



O cină la înălţime

După cină ne-am retras către Gunting Lagadan Hut, am mai stat un pic de vorbă pe prispa cabanei cu vreo 3 malayezieni din Kuala Lumpur care și ei încercau să-și cunoasca mai bine țara și care la fel ca pe la noi ne-au servit cu o „tărie” artizanală preparată din nucă de cocos (oare or fi având și ei cazane de rachiu ca ale noastre, unde în loc de prune folosesc nuci de cocos ?! ), după care ne-am retras la somn în cameră, unde eram cazați împreună cu un cuplu din Noua-Zeelandă. Trebuia să dormim devreme deoarece trezirea era programată la 2 dimineața, în așa fel încât la trezire să luăm și un mic-dejun rapid, după care la maxim 3 să plecăm în traseu, pentru ca răsăritul să ne prindă pe vârf; și cum până pe vârf erau vreo 2 ore bune de mers, pe întuneric, cu lanterna frontală, era bine să ai la activ măcar vreo 2 ore de somn în noaptea respectivă. Și doar vreo 2 ore de somn am prins și noi, deși ne-am băgat în paturi pe la 10, pentru că oboseala, puștanii fugărindu-se pe holuri și adrenalina nu ne-au lăsat să adormim din prima, ci doar undeva spre miezul nopții ...

Aceeași adrenalină care nu ne-a lăsat să adormim ne-a trezit și înainte de ora la care pusesem ceasurile să sune, și în consecință am fost printre primii la ușa restaurantului să ne luăm micul dejun de la ora 2 noaptea ( ! ) – dar asta ne-a ajutat să fim printre primii și la plecarea în traseu, ceea ce a fost pozitiv pentru că ghidul nostru Joseph ne spusese că există câteva porțiuni de „lanțuri” (cordelină de fapt) unde de obicei apar „ambuteiaje”, pentru că 100 și ceva de oameni plecați aproximativ în același timp de la Laban Rata ajung cam în același moment la aceste sectoare pe care nu poate trece decât câte o persoană la rând.
 

Viorel pe unul din sectoarele de „cățărare”

După micul dejun super-rapid (un ceai și 2-3 felii de pâine cu unt plus ceva dulcețuri) am luat-o la pas pe traseu, cu frontalele la loc de cinste (adică în frunte J ), și am urcat vreo două sectoare de cordelină, apoi am traversat pe curbă de nivel o vale cu ceva grohotiș, a mai urmat apoi un sector ușor de cordelină, după care am ajuns pe un fel de platou ușor înclinat, unde deja eram la peste 3.900 m. altitudine. Am mai înaintat vreo 15-20 minute, și deși era întuneric, iar frontalele nu te ajută decât pe distanțe mici, de câțiva metri, la un moment-dat am realizat că suntem în fața urcușului final, pentru că se ghicea în fața noastră o formă masivă, sumbră, schițată din loc în loc de câțiva licurici – de fapt de frontalele celor de mai sus în traseu; cu jumătate de oră înainte de răsărit, pe la 5 și un sfert am ajuns pe vârf, am făcut 2-3 poze, și apoi am așteptat răsăritul, în timp ce urmăream șarpele de lumină format de lanternele frontale ale celorlalți (mulți) colegi de tură, unduindu-se și modificându-și forma permanent, în deplasarea către noi, spre cel mai înalt vârf din Borneo.
 

Pe Low's Peak, cu d-l profesor Vio Căpăţînă şi ghidul Joseph Kolis

Răsăritul a venit încet, dezvăluind treptat peisajul la 360 de grade față de Kinabalu, cu Marea Chinei de Sud către vest și nord-vest, și cu un teritoriu misterios, acoperit de neguri și de cețurile dimineții către nord, est și sud, desprins parcă din mai sus pomenitele cărți ale lui Jules Verne.



South Peak (dreapta), simbol al Malayeziei, deasupra Insulei Borneo

Am stat în zona vârfului mai bine de o oră, nemaisăturându-ne de priveliște, în schimbare cromatică permanentă, pe măsură ce soarele se ridica tot mai sus, și urmărind cum grupuri mai mari sau mai mici încă mai atingeau pentru prima dată în acea zi vârful, în funcție de condiția fizică a fiecăruia, de vârstă, de ora de plecare de la Laban Rata, ș.a.m.d.

Am avut parte și de un fenomen de care auzisem, dar pe care nu-l văzusem „pe viu” până atunci – piramida de umbră a muntelui reflectându-se asupra zonelor mai joase din jur; se pare că și în România fenomenul piramidei holografice apare în Ceahlău, cu un maxim de vizibilitate în ziua de 6 august a fiecărui an (pentru că doar atunci soarele răsare dintr-o anumită poziție).

 

Piramida de umbră a muntelui Kinabalu

După reîncărcarea bateriilor, atât a celor fizice cât și a celor sufletești în fața unor asemenea priveliști, cu o oarecare părere de rău – cel puțin eu – am început coborârea, mai intâi de pe vârful propriu-zis, apoi pe platoul de sub vârf (unde ne-am mai întâlnit cu câțiva temerari care încă mergeau către vârf), și tot așa,  către Gunting Lagadan Hut și apoi Laban Rata, unde am mai servit o masă (un al doilea mic-dejun), ne-am decazat, și apoi din nou prin pădurea ecuatorială am început lungul drum al coborârii.

 

Inevitabila coborâre

După cum se știe, de multe ori coborârile sunt mai solicitante decât urcușurile, și așa a fost și pentru noi de data aceasta! Am suferit amândoi – și eu și Viorel, unii mai în tăcere, alții mai vocali, J – dar mai luându-ne cu vorba, mai foto-vânând câte o veveriță sau diverse flori, am reușit să parcurgem cei aproape 9 kilometri și în sens invers, cu săracul ghid Joseph dând dovadă de o mare răbdare cu noi, din cauza pauzelor care abia ce se terminau, că începea alta!

În sfârșit, după 12 ore de la trezirea de dimineață, pe la ora 14 și ceva am ajuns la Timpohon Gate, apoi la Kinabalu Park Headquarters, unde ne-am despărțit de Joseph și am primit câte o diplomă „arătoasă” care certifica faptul ca acum făceam parte din categoria „crème de la crème” (J) a celor care ajunseseră pe cel mai înalt vârf al masivului Gunung Kinabalu - Low's Peak cu ai săi 4.095 m.; am fost preluați apoi din nou de un microbuz condus de un șofer malayezian care a vorbit atât de mult că ar fi surclasat orice italian la un concurs de logoree, dar care după aproximativ 3 ore ne-a depus în siguranță pe cheiul de la Sutera Harbour, de unde ne-am îmbarcat pe o barcă cu motor către Manukan Island, unde a urmat o binemeritată și dinainte plănuită refacere după maratonul celor două zile solicitante în munții din Borneo.



Gunung Kinabalu văzut de pe insula Manukan

 

 

Pe urmele păstorilor vlahi din Munţii Durmitor, Muntenegru

Printre nu puţinele mele peregrinări montane am avut ocazia în 2012 – un an "plin" din punct de vedere montan pentru mine – să ajung şi pe unul dintre cele mai înalte vârfuri din Muntenegru: Bobotov kuk, 2.523 metri altitudine.

Muntenegrenii spun despre Bobotov kuk că este tradiţional cel mai înalt vârf din Muntenegru, datorită probabil faptului că Munţii Durmitor unde se află acest vârf ocupă un loc special în sufletul lor, fiind un fel de “inimă” patriarhală a ţării, tărâm de refugiu şi în acelaşi timp entitate creatoare de identitate naţională; oficial, în sud, chiar pe frontiera cu Albania mai sunt 3 vârfuri făcând parte din Munţii Prokletije care depăşesc cu puţin Bobotov kuk (cel mai înalt fiind Zla Kolata la 2.534 metri, cam cât Negoiul nostru), dar datorită locului special pe care îl ocupă Munţii Durmitor în patrimoniul spiritual muntenegrean, Bobotov kuk rămâne vârful de referinţă al Muntenegrului.

Pe-un picior de plai ...

Am ajuns să colind prin Parcul Naţional Durmitor oarecum întâmplător, ca parte neplanificată a concediului de “mare-soare” pe coasta muntenegreană din august 2012; am plecat în acest sejur împreună cu Gina, Marisa si Cristi, alături de Codruţa şi Matei, cu gândul de a traversa rapid Muntenegru, atât la dus cât şi probabil la întors, dar în seara dinaintea plecării Cristi a aruncat “pastila” cum că am putea face un mic ocol ( de 2-3 zile) şi până în Durmitor … Şi atât mi-a trebuit!

Problema era că nu aveam echipament de munte la mine, nici măcar bocancii – aveam în schimb şlapi, ochelari de scufundare şi prosop de plajă J ; cum eu merg de cele mai multe ori pe principiul “norocul ţine cu cei care îndrăznesc”, am decis ca după zilele de “mare-soare” să ne întoarcem în Durmitor, şi cu ceea ce aveam la noi – sandale, o geacă mai de Doamne-ajută şi voinţă – să încercăm ascensiunea.



Echipament minimalist



Ceea ce am şi făcut, iar în 12 august ne-am cazat deci în Žablac – oraşul din Balcani situat la cea mai mare altitudine (1.456 metri), urmând ca a doua zi să vedem dacă sorţii sunt de partea noastră (a se citi vremea) în încercarea de a ajunge pe Bobotov kuk. În 13 dimineaţa vremea era cam nehotărâtă (la fel şi noi), nu se putea spune ca e optimă pentru mers pe munte, dar ne-am urcat totuşi în maşină, şi după un drum de vreo 10 kilometri din Žablac pe un fel de Transalpina de-a lor Codruţa ne-a debarcat în Pasul Sedlo, la 1.907 metri altitudine, după care s-a întors în oraş, iar eu şi Cristi am intrat pe traseu, pentru o traversare sud-nord.

Masivul Durmitor este un fel de frate geamăn (dar nu identic) al Retezatului, are aceeaşi înfăţişare, cu văi largi şi creste semeţe despărţind circuri glaciare, cu vârfuri masive străjuind zarea de jur-împrejur, şi cu altitudini similare, ba chiar şi cu un corespondent al Lacului Bucura – Lacul Veliko Škrčko Jezero, amplasat la 1.686 metri intr-un circ glaciar.



Acuns într-un circ glaciar - Veliko Škrčko Jezero



Prea multe nu sunt de spus despre traseu, decât că este bine marcat – cerc roşu cu centrul alb – şi este foarte variat, succesiunile de sectoare de vale şi sectoare de versant fiind frecvente; peisajul este foarte frumos, făcându-mă să îl definesc ca un loc unde trebuie să revin, în 5, 10, 15 ani … cândva. Deşi bine marcat, am avut totuşi la un moment-dat un uşor dubiu asupra direcţiei, după ce am trecut de ceea ce ni s-a părut a fi o bifurcaţie a traseului, dubiu risipit în momentul în care ne-a ieşit în traseu un bolovan mare pe care era marcat Bobotov kuk, şi sensul de mers printr-o săgeată.



Creste şi văi


Tocmai trecusem de fierăstrăul Zupci (2.309 m.), o creastă zimţată precum dinţii unui rechin, a urmat apoi un circ glaciar unde lacul rezident secase de curând (mâlul de pe fund era crăpat de secetă), şi am ajuns la baza versantului care odată urcat am fi ajuns pe vârf; după o ascensiune susţinută a ultimului sector am ajuns într-o şa, sau mai bine spus un racord între două vârfuri (Bobotov şi Lucin Vrh), am făcut apoi stânga, şi după încă 10 minute am ajuns pe Bobotov kuk; după Olimp în Grecia cu Serj şi cu Mike în 2006 şi Chachani în Peru tot în 2012 iată că eram pe al 3-lea vârf important din afara României!

Pe Bobotov kuk, 2.523 m.

 

Pe vârf mai erau 3 băieţi care ajunseseră cu câteva minute înaintea noastră venind pe un alt traseu, i-am auzit vorbind în ungureşte, le-am spus şi eu cu puţinele mele cunoştinţe de maghiară “jó napot kivanok”, mi-au răspuns, şi după încă 2-3 încercări de dialog în ungureşte (mai mult ei J, că noi …) ne-au spus în româneşte că sunt secui de-ai noştri de prin Ciuc … ca să vezi cât de mică este lumea! …

După ce ne-am bucurat minute bune de privelişte am abordat drumul de întoarcere, practic al doilea segment de traseu sud-nord, cu Pasul Sedlo ca punct de plecare în sud, Bobotov kuk aproximativ la jumătatea traseului, şi Lacul Črno Jezero ca punct final în nord, la 10 - 15 minute de Žablac; am format ad-hoc o nouă echipă împreună cu băieţii din Ciuc, şi în noua formulă am început o coborâre destul de solicitantă pe grohotiş, alternând cu sectoare de traseu printre nişte lespezi aruncate parcă acolo de nişte uriaşi muntenegreni preistorici …

La jumătatea traseului de întoarcere am dat peste o stână, care în acelaşi timp avea şi funcţiuni de bar - J - şi deşi pe munte alcoolul nu prea este indicat ne-am răcorit cu câte o bere Nikšičko; când am păşit afară din stână să plecăm mai departe a început şi o ploaie destul de serioasă care ne-a însoţit apoi pe ultima porţiune de gol alpin combinat cu jnepeniş, şi apoi în continuare prin pădure, până la Lacul Črno Jezero.

Lacul Negru - Črno Jezero

Traseul nostru s-a încheiat când am ajuns la lac, odată cu înserarea, iar a doua zi a luat sfârşit şi excursia în Durmitor, un munte cu un nume care își are originea într-una dintre limbile (dialectele) romanice din Balcani, încă vorbite de vlahii din Serbia, de istro-românii din Croația sau de megleno-românii sau aromânii din Albania, Macedonia şi Grecia, foste comunități de păstori ce cutreierau Balcanii încă din evul mediu şi chiar mai dinainte, fără a ține cont de viitoarele granițe naționale.

Probabil că şi eu am ajuns pe acele plaiuri muntenegrene urmare a unui impuls lăuntric transmis peste veacuri de vreo genă recesivă a păstorilor vlahi care obişnuiau înainte vreme să numească Durmitor “acasă”...