miercuri, 5 martie 2014

Vis de iarnă în Făgăraș


Tura de iarnă 2014 abia s-a terminat de câteva ore, sunt în autocarul care mă duce către acasă, de la București la Constanța, dar în dimineața acestei zile m-am trezit în cort la Bâlea-Lac, petrecând astfel cea de a 5-a noapte pe crestele făgărășene în ceea ce a fost una dintre cele mai tehnice ture de iarnă la munte, dacă nu poate cea mai tehnică dintre toate la care am participat până acum. Afirm acest lucru pentru că în nici una din turele de iarnă de dinainte de aceasta nu am avut parte de atât de multe porțiuni de traseu „tehnice” – zone în care dincolo de rezistența fizică au fost solicitate și abilități de alpinism clasic, de depășire a unor sectoare geomorfologice mai complexe, cum ar fi ieșirea din Căldarea Doamnei către Șaua Doamnei-Lăița (înainte de Vârful Lăița), trecerea din Portița Călțunului către Strunga Doamnei, în ascensiunea către Negoiu, sau zona de lanțuri din Șaua Lăițel – aceasta din urmă adevărat test de anduranță și stăpânire de sine în condițiile date (de iană).
Am ajuns în aceasta tură împreună cu o trupă de munte „de zile mari”: Marius, Alex, Dan, Sergiu, Mike, Daniel și Lucian, acesta din urmă reprezentând cheia succesului acestei ieșiri, prin aportul real de experiență pe care l-a adus, și datorită căruia grupul a avut parte de o siguranță în plus, chiar și (sau mai ales) acolo unde siguranța a fost constituită de asigurarea în coardă (pe câteva porțiuni din zona „lanțurilor” spre exemplu). Ca de obicei, cu vreo lună și ceva înainte de plecare am început să schițăm o destinație, și deși au mai fost avansate vreo două alternative până la urmă Munții Făgăraș au întrunit cele mai multe sufragii, și în consecință venind din două direcții (4 dintre noi în mașina “de Iași” și 4 în mașina „de București”) ne-am întâlnit într-o zi de sâmbătă 22 februarie în parcarea de la Bâlea-Cascadă.

Către Bâlea-Lac
 
Am urcat cei mai mulți dintre noi cu telecabina către Bâlea-Lac (doar Lucian a ales varianta trekking) și ne-am cazat pentru prima seară la Refugiul Salvamont Bâlea-Lac unde vorbisem din timp și rezervasem locuri, restul zilei nefiind altceva decât un dolce far niente, cu vreo două plimbări către Cabana Bâlea-Lac, o vizită la Biserica și Hotelul de gheață și câteva beri înfulecate ca și încălzire pentru expediția ce sta să înceapă. Am mai continuat la refugiu cu o vișinată brandul Cosmo, și undeva în jurul miezului nopții s-a dat stingerea și ne-am culcat, care pe unde a putut, refugiul fiind destul de populat.


Biserica de gheață de la Bâlea

A doua zi, deși plecarea teoretică era programată de dimineață, la 8 maxim 9, o ceață lăptoasă acoperea totul, încât nici măcar cabanele Paltinu sau Bâlea-Lac nu le puteam vedea de la refugiu; inevitabil, plecarea s-a amânat și toată lumea s-a bucurat de cele 2-3 ore de somn în plus (până la urmă era duminică dimineață ...). Am rămas în stand-by, în speranța că ceața se va ridica totuși în timp util, și undeva în jurul orei 11 parcă-parcă am început să mai vedem câte ceva, așa că am decis să plecăm în traseu, iar la 11.30 am început ascensiunea către Șaua Doamnei.
Traseul de iarnă diferă în prima parte de traseul de vară, în sensul că din Șaua Doamnei traseul de vară urcă pe Vârful Paltinu (2.401 m.), apoi prin Șaua Paltinului și pe sub Turnul Paltinului ajunge sub Vârful Lăița, după o traversare pe lanțuri, pe când traseul de iarnă nu urcă pe Vârful Paltinu, ci coboară din Șaua Doamnei în Căldarea Doamnei, pe care o parcurge către sud-vest, ocolind astfel sectorul Paltinu, și ieșind chiar sub Vârful Lăița, unde intersectează din nou traseul de vară.
Exact acest traseu de iarnă l-am urmat și noi, printr-o ceață destul de consistentă, dar având atuul unor urme lăsate în zăpadă ale unui grup care plecase cu o zi înainte (sâmbătă) spre Călțun, și pe care ne bazasem în luarea deciziei de a pleca, deși ceața nu permitea o vizibilitate prea grozavă.Și înaintând astfel prin ceața mai mult sau mai puțin densă am coborât din Șaua Doamnei în Căldarea Doamnei, apoi înaintând pe curbă de nivel (atât cât s-a putut) ne-am îndreptat către capătul Văii Doamnei, spre Șaua Lăița (dintre Paltinu și Lăița).

 
Undeva în Șaua Lăița, în ceață
 
Urcarea din Valea Doamnei în Șaua Lăița s-a făcut pe o pantă destul de abruptă, dar datorită zăpezii am urcat destul de ușor, pentru că s-au făcut practic niște scări în zăpadă, și din loc în loc erau și câteva platforme (de 3-4 oameni) rămase probabil de la trecerea pe acolo a unei școli de munte.Și așa, încet-încet am ajuns în Șaua Lăița, unde după ce am intersectat traseul de vară ne-am regrupat și ne-am îndreptat către Vârful Lăița, de care traseul de vară trece pe undeva pe versantul de sud, dar pe care noi l-am abordat peste vârf (traseu de iarnă).
Am trecut și de Lăița, și ne-am pomenit în Șaua Lăițel, cea la care ne-am tot gândit de când intrasem în traseu, pentru că aici este sectorul de lanțuri, plus alte câteva sectoare care vara sunt destul de complicate, iar noi am ajuns la ele ... iarna. Am abordat primul sector al acestei traversări prin montarea unei corzi de asigurare – o balustradă în termeni montani, și apoi au mai urmat vreo 2 asigurări de același tip, pe sectoarele mai riscante; lanțurile (cablurile) propriu-zise nu au fost foarte complicat de depășit, dar anumite sectoare din zona aceasta a Șeii Lăițel au necesitat asigurare în coardă, și atenție sporită din partea fiecăruia dintre noi.

 
Traversare în coardă
 
Datorită asigurărilor în coardă pe care a trebuit să le realizăm și ritmului mai scăzut de deplasare pe această parte din traseu (plus faptului că am plecat de la Bâlea-Lac abia pe la 11.30) obiectivul nostru de a junge la Refugiul Călțun în aceeași zi nu a mai fost unul realizabil, și s-a decis astfel montarea taberei 1 de corturi – Lucian și-a adus din nou contribuția în momentul potrivit, prin găsirea unui loc de campare chiar sub vârful Lăițel (cam la 15-20 de metri sub acesta).Depășirea cu bine a sectorului complicat al Șeii Lăițel și faptul că aveam un loc unde să montăm corturile ne-a destins total, și după ce cele 3 corturi au fost montate (pe un loc nesperat de drept, avand în vedere că eram în practic în creastă, la 2.375 de metri altitudine!) ne-am dedat unui festin copios, fiecare scoțând de prin rucsaci felurite feluri de mâncare, cu această ocazie consumându-se și rezervele de alcool (țuici și pălinci) de care mai dispuneam, inclusiv sticla din care Sergiu plănuise să ne servească peste vreo două zile, de ziua lui. A fost cred o defulare după ziua destul de grea pe care o petrecusem prin ceață, pe văi și pe creste.

 
Activități "casnice" (în "bucătărie")
 
 
Cumătra vulpe dă târcoale
 
Atmosfera a fost destinsă și de o cumătră vulpe, foarte nonșalantă, ce a început să ne dea târcoale imediat ce am montat corturile, care nu numai că ne-a pozat fără emoții, dar la un moment-dat s-a apropiat și a încercat să fure o pereche de colțari (!!), abandonându-i doar când și-a dat seama că nu sunt comestibli! Seara a trecut astfel cu activitățile specifice de tabără (mâncare, ceva țuici să ne mai încălzim, glume și povești nemuritoare), și la un moment-dat în noapte ne-am retras în corturi pentru bine-meritata odihnă, după o zi plină.

 
Tabăra 1
 
A doua zi (luni 24) la primele ore ale dimineții vizibilitatea a fost destul de bună, dar pe când ne-am extras toți de prin corturi ceața era din nou stăpâna înălțimilor și văilor; s-a servit un mic-dejun frugal, s-au împachetat corturile și am fost din nou în traseu, în 2-3 minute de la locul de campare fiind chiar pe Vârful Lăițel, la 2.390 m. altitudine.
După o ușoară dezorientare față de traseu în zona Vârfului Lăițel din cauza ceții, am reintrat pe traseu și am început coborârea către Lacul Călțun, dar deși a fost coborâre nu a fost deloc ușoară, din cauza grohotișului și stâncăriilor (combinate cu zăpadă) care trebuie parcurse; în fine, după doar două ore și ceva de la plecarea de sub Lăițel am ajuns la Refugiul Salvamont Călțun, care urma să fie tabăra noastră de bază pentru următoarele două nopți.
Ne-am instalat în refugiu, am luat prânzul (prelungit), am desfăcut și am instalat și sacii de dormit, și cum mai aveam mai bine de două ore de lumină ne-am hotărât să facem o recunoaștere a primei părți a traseului pe care urma să-l parcurgem a doua zi – ne-am deplasat deci către Portița Călțunului, traversând lacul înghețat, și am urcat până în Portiță, după ce mai înainte am exersat și câteva căderi în piolet undeva pe pantele de deasupra refugiului (pe principiul paza bună trece primejdia rea!). După ziua precedentă mai grea, ziua de luni se dovedea a fi o zi mai relaxantă, cu doar două ore de traseu înainte de a ajunge la refugiu, și cu o plimbare lejeră de seară după ce ne-am instalat.
Din Portița Călțunului am scrutat traseul către Negoiu, încercând să ne dăm seama cum ar fi o ascensiune prin Strunga Dracului, drumul cel mai scurt – dar și mai dificil către vârf, în timp ce un grup de capre negre hălăduia pe versantul super-abrupt de sub Negoiu; am ajuns la concluzia că cel mai bine era să vedem concret a doua zi ce traseu vom alege, prin Strunga Dracului sau prin Strunga Doamnei, pentru că așa, de la distanță, nu puteam cum să ne dăm seama exact de ce presupunea un traseu sau altul.

Către Strunga Doamnei
 
În ziua următoare (marți 25), ziua cea mare – a ascensiunii către Negoiu, ne-am trezit pe la 8 dimineața, am luat micul dejun, și în jurul orei 9.30 traversând încă o dată lacul pe gheață am refăcut traseul din ziua anterioară până în Portița Călțunului, de unde după o asigurare în coardă pentru a traversa o cornișă formată la trecerea către versantul de sub strungi și de sub Negoiu, am parcurs pe curbă de nivel sectorul dintre Portiță și intrarea în Strunga Doamnei, pe unde am decis până la urmă să abordăm ascensiunea. Vizibilitatea a devenit bună (și din ce în ce mai bună pe parcursul acestei zile), și undeva unde nu ne-am fi așteptat să ne întâlnim cu cineva (în acest moment al anului) ne-am intersectat cu un grup de nemți, care veneau „din sud” după cum ne-au spus (nu fuseseră pe Negoiu), iar apoi traversând Strunga Doamnei am trecut și noi pe versantul sudic, continuând traseul către vârf.
Pe acest versant sudic de deasupra Căldării Berbecilor zăpada era destul de puțină, ceea ce pentru înaintarea pe traseu era și un avantaj dar și un dezavantaj în același timp, pentru că nefiind suficientă nu puteam înainta în condiții de iarnă (cu urme în zăpadă), dar fiind totuși prezentă traseul nu putea fi nici făcut ca și cum ar fi fost vară, utilizarea colțarilor fiind necesară.


Asaltul norilor

Și astfel încet-încet am reușit sa traversăm acest versant, apoi am intrat pe valea corespondentă către nord cu Strunga Dracului și după încă o bucată de drum am ajuns sub Negoiu, pe care îl vedeam, dar a trebuit să mai „luptăm” cu câteva sute de metri de ascensiune (cam încă vreo oră) ca să ajungem efectiv pe el.
La ora 14.00 am ajuns pe Vârful Negoiu, la 2.535 metri altitudine, al doilea vârf din România, și am petrecut pe vârf aproape o oră, în soarele arzător, sub cerul albastru și deasupra crestelor și vârfurilor din jur, urmărind cum norii se târau leneși pe văi, lovindu-se în anumite zone de creste pe care nu le puteau escalada sau depășind în alte locuri barierele de piatră și revărsându-se dincolo, pe o altă vale, pe care o umpleau și o luau în stăpânire, toată această luptă având loc la picioarele noastre, undeva între 1.700 și 2.100 metri altitudine, la peste 2.100 – 2.200 de metri soarele fiind stăpân absolut.
 
Yes, we can! - pe Vf. Negoiu
 
 
Două lumi
 
Am sărbătorit cu câte o pătrățică de ciocolată victoria, ne-am fotografiat (inclusiv “tradiționala” fotografie la bustul gol!), am respirat încă o dată aerul înățimilor, și într-un fel cu părere de rău ne-am angajat în coborâre, de această dată direct prin Căldarea Negoiu, zăpada nefiind prea mare și permițându-ne această abordare; după traversarea văii am reintrat în traseul marcat (bandă galbenă), și pe propriile urme, prin Strunga Doamnei și apoi prin Portița Călțunului am încheiat tura de vârf înaintea înserării, însoțiți de cei doi câini care se alăturaseră grupului nostru încă din prima seară petrecută la cort pe Lăițel, și care au stat cu noi pâna la plecarea noastră din Făgăraș.

 
La Refugiul Salvamont Călțun
 
Am petrecut seara într-o atmosferă veselă, de victorie, dar și de preocupare pentru traseul de a doua zi, care includea traversarea în sens invers a zonei de „lanțuri” (unde la venirea către Călțun a fost nevoie de câteva asigurări în coardă); după mai multe supe și ceaiuri (servite alternativ sau concomitent, pentru că oricum vasul de supă nu era spălat înainte de a se face în el ceaiul ...) și o audiție prelungită a unor muzici exotice (etiopiene, bulgărești și evreiești) la telefonul lui Mike (și “boxele” – a se citi oala – lui Marius) seara s-a sfârșit într-un mod clasic: ne-am introdus fiecare în sacul său de dormit, unii mai devreme, alții mai târziu, și am purces în lumea viselor, visând probabil la isprăvile noastre de peste zi.

 
În refugiu
 
Miercuri 26 trezirea a fost programată la 6.30, m-am dat primul jos „din pat”, am dat drumul la 2 primusuri să topească zăpadă pentru ceai, după care am ieșit pentru o mini-ședință foto de jumătate de minut, dar am realizat că i-am luat-o un pic înainte până și soarelui, răsăritul ajungând la noi abia pe la 7.20. A urmat pentru toți pregătirea bagajelor pentru traseul de întoarcere către Bâlea-Lac, în paralel cu micul-dejun, iar la 9.30 ultimul dintre noi a ieșit din refugiu, și am început astfel urcușul către Lăițel.

 
Pe Vârful Lăițel (2.390 m.)
 
După mai bine de o oră am ajuns și pe Lăițel, am trecut apoi pe lângă locul primei tabere de corturi, și ne-am angajat în parcurgerea Șeii Lăițel, de această dată fără asigurările în coardă pe care le efectuasem la venire, pentru că în primul rând aveam urmele proprii pe care puteam să mergem și în al doilea rând vizibilitatea optimă a dat o notă de siguranță în plus traversărilor mai sensibile din acest sector. Mai prin forțe proprii, mai cu ajutor a fost depășită și această șa cu ale ei lanțuri, după care am traversat și masivul Lăița, de această dată pe traseul de vară (pe curbă de nivel), și am ajuns astfel în fața ultimului obstacol major (în teorie) – coborârea în Căldarea Doamnei, din Șaua Lăița (adică părăsirea traseului de vară, și intrarea în traseul de iarnă).
La fel ca și în cazul traversării din Șaua Lăițel (care a fost mai dificilă la dus, decât la întors), și coborârea în Căldarea Doamnei a fost mai ușoară decât urcarea din urmă cu câteva zile, pe alocuri fiind chiar amuzantă, dacă ținem cont de faptul că odată depășit sectorul de pantă mai abruptă și mai periculoasă, cam de la jumătatea pantei toți ne-am dat drumul la vale ca pe sanie, urmăriți din Șaua Paltinului cu stupefacție nedisimulată de către 3 capre negre ce au stat nemișcate, holbându-se uluite cum 8 găligani (unii dinte noi în jurul vârstei de 40 de ani) iși dau drumul la vale direct pe pantaloni și merg așa cale de vreo două-trei sute de metri!
 
Capre negre
 
 
Ascensiune către Șaua Doamnei
 
După parcurgerea și a sectorului de fund de vale și a urcușului din vale către Șaua Doamnei ne-am regăsit deasupra Căldării Bâlea, de unde visul nostru de vreo 3 zile încoace se vedea aievea: Cabana Bâlea-Lac, unde Sergiu urma să „dea cep” mai multor beri, 26 februarie fiind ziua lui de naștere! Fain mod de a-ți petrece ziua de naștere: te trezești dimineață la Refugiul Călțun, parcurgi un super-traseu de creastă, în condiții de iarnă, faci apoi un party cu prietenii la Bâlea-Lac, după care seara te instalezi la cort tot la Bâlea, la 5 pași de suprafața înghețată bocnă a lacului! Și cam asta s-a și întâmplat în cele ce au urmat, după coborârea către Bâlea din Șaua Doamnei urmând instalarea corturilor undeva deasupra lacului, și apoi o seară prelungită de supe, beri, papanași, beri din nou, cefe la grătar, MBS-uri și la final bere din nou, plus un „tort” și un „mulți ani trăiască” pentru Sergiu!

O trupă pe cinste!

După cea de a 5-a noapte petrecută în Făgăraș în cadrul acestei ture de iarnă, concluzia celor mai mulți dintre noi a fost ca am dormit mai bine la cort decât în refugiu (temperatura a fost mai mare cu câteva grade în cort, față de refugiu, iar zăpada de sub izoprene a fost cu mult mai maleabilă – aproape ca o pătură! – comparativ cu rigiditatea priciurilor de lemn din refugiu!). În ultima zi s-a strâns deci tabăra, am mers și am luat micul-dejun la cabană, după care unii cu telecabina iar alții în varianta trekking am coborât către Bâlea-Cascadă, unde primăvara își intrase deja (și demult) în drepturi.
După apariția de can-can a Roxanei Nemeș de la Bâlea-Lac, unde era cazată și participa se pare la o ședință foto, episodul “celebrities” s-a terminat apoteotic pentru noi la Bâlea-Cascadă, unde am dat nas-în-nas cu o delegație “la nivel înalt” formată din ministrul delegat pentru IMM-uri, Maria Grapini, şi şapte dintre ambasadorii turismului românesc (am aflat ulterior): Elisabeta Lipă, Helmut Duckadam, Ovidiu Lipan Ţăndărică, Octavian Bellu, Dumitru Prunariu, naistul Nicolae Voiculeţ şi directorul Teatrului Naţional "Radu Stanca" din Sibiu, Constantin Chiriac, precum şi ambasadorul Republicii Populare Chineze în România, Huo Yuzhen!
Noi, muritorii de rând, abia coborâți din munte, ne-am despărțit și am urcat din nou în “mașina de Iași” și în “mașina de București”, și după o bucată de drum comună ne-am despărțit, până la o nouă revedere montană, cine știe în ce formulă de echipă și cine știe în ce munte, dar cu același spirit: să încercăm să convingem muntele să ne dezvăluie o parte din fumusețile sale invernale, să fim mai aproape de cer - dar în același timp tributari ai teluricului, și să menținem o frumoasă tradiție – cea a turei de iarnă la munte nu neapărat pentru performanță, cât mai ales pentru camarederie și prietenie!


Lespezi-Călțun-Negoiu