Tura de iarnă 2014 abia s-a terminat de
câteva ore, sunt în autocarul care mă duce către acasă, de la București la
Constanța, dar în dimineața acestei zile m-am trezit în cort la Bâlea-Lac,
petrecând astfel cea de a 5-a noapte pe crestele făgărășene în ceea ce a fost
una dintre cele mai tehnice ture de iarnă la munte, dacă nu poate cea mai
tehnică dintre toate la care am participat până acum. Afirm acest lucru pentru
că în nici una din turele de iarnă de dinainte de aceasta nu am avut parte de atât
de multe porțiuni de traseu „tehnice” – zone în care dincolo de rezistența
fizică au fost solicitate și abilități de alpinism clasic, de depășire a unor
sectoare geomorfologice mai complexe, cum ar fi ieșirea din Căldarea Doamnei către
Șaua Doamnei-Lăița (înainte de Vârful Lăița), trecerea din Portița Călțunului
către Strunga Doamnei, în ascensiunea către Negoiu, sau zona de lanțuri din
Șaua Lăițel – aceasta din urmă adevărat test de anduranță și stăpânire de sine
în condițiile date (de iană).
Am ajuns în aceasta tură împreună cu o
trupă de munte „de zile mari”: Marius, Alex, Dan, Sergiu, Mike, Daniel și
Lucian, acesta din urmă reprezentând cheia succesului acestei ieșiri, prin
aportul real de experiență pe care l-a adus, și datorită căruia grupul a avut
parte de o siguranță în plus, chiar și (sau mai ales) acolo unde siguranța a
fost constituită de asigurarea în coardă (pe câteva porțiuni din zona
„lanțurilor” spre exemplu). Ca de obicei, cu vreo lună și ceva înainte de
plecare am început să schițăm o destinație, și deși au mai fost avansate vreo
două alternative până la urmă Munții Făgăraș au întrunit cele mai multe
sufragii, și în consecință venind din două direcții (4 dintre noi în mașina “de
Iași” și 4 în mașina „de București”) ne-am întâlnit într-o zi de sâmbătă 22
februarie în parcarea de la Bâlea-Cascadă.
Am urcat cei mai mulți dintre noi cu
telecabina către Bâlea-Lac (doar Lucian a ales varianta trekking) și ne-am
cazat pentru prima seară la Refugiul Salvamont Bâlea-Lac unde vorbisem din timp
și rezervasem locuri, restul zilei nefiind altceva decât un dolce far niente,
cu vreo două plimbări către Cabana Bâlea-Lac, o vizită la Biserica și Hotelul
de gheață și câteva beri înfulecate ca și încălzire pentru expediția ce sta să
înceapă. Am mai continuat la refugiu cu o vișinată brandul Cosmo, și undeva în
jurul miezului nopții s-a dat stingerea și ne-am culcat, care pe unde a putut,
refugiul fiind destul de populat.
Biserica de gheață de la Bâlea |
A doua zi, deși plecarea teoretică era
programată de dimineață, la 8 maxim 9, o ceață lăptoasă acoperea totul, încât
nici măcar cabanele Paltinu sau Bâlea-Lac nu le puteam vedea de la refugiu;
inevitabil, plecarea s-a amânat și toată lumea s-a bucurat de cele 2-3 ore de
somn în plus (până la urmă era duminică dimineață ...). Am rămas în stand-by,
în speranța că ceața se va ridica totuși în timp util, și undeva în jurul orei
11 parcă-parcă am început să mai vedem câte ceva, așa că am decis să plecăm în
traseu, iar la 11.30 am început ascensiunea către Șaua Doamnei.
Traseul de iarnă diferă în prima parte de
traseul de vară, în sensul că din Șaua Doamnei traseul de vară urcă pe Vârful
Paltinu (2.401 m.), apoi prin Șaua Paltinului și pe sub Turnul Paltinului
ajunge sub Vârful Lăița, după o traversare pe lanțuri, pe când traseul de iarnă
nu urcă pe Vârful Paltinu, ci coboară din Șaua Doamnei în Căldarea Doamnei, pe
care o parcurge către sud-vest, ocolind astfel sectorul Paltinu, și ieșind
chiar sub Vârful Lăița, unde intersectează din nou traseul de vară.
Exact acest traseu de iarnă l-am urmat și
noi, printr-o ceață destul de consistentă, dar având atuul unor urme lăsate în
zăpadă ale unui grup care plecase cu o zi înainte (sâmbătă) spre Călțun, și pe
care ne bazasem în luarea deciziei de a pleca, deși ceața nu permitea o
vizibilitate prea grozavă.Și înaintând astfel prin ceața mai mult sau mai puțin
densă am coborât din Șaua Doamnei în Căldarea Doamnei, apoi înaintând pe curbă
de nivel (atât cât s-a putut) ne-am îndreptat către capătul Văii Doamnei, spre
Șaua Lăița (dintre Paltinu și Lăița).
Urcarea din Valea Doamnei în Șaua Lăița
s-a făcut pe o pantă destul de abruptă, dar datorită zăpezii am urcat destul de
ușor, pentru că s-au făcut practic niște scări în zăpadă, și din loc în loc
erau și câteva platforme (de 3-4 oameni) rămase probabil de la trecerea pe
acolo a unei școli de munte.Și așa, încet-încet am ajuns în Șaua Lăița, unde
după ce am intersectat traseul de vară ne-am regrupat și ne-am îndreptat către
Vârful Lăița, de care traseul de vară trece pe undeva pe versantul de sud, dar
pe care noi l-am abordat peste vârf (traseu de iarnă).
Am trecut și de Lăița, și ne-am pomenit în
Șaua Lăițel, cea la care ne-am tot gândit de când intrasem în traseu, pentru că
aici este sectorul de lanțuri, plus alte câteva sectoare care vara sunt destul
de complicate, iar noi am ajuns la ele ... iarna. Am abordat primul sector al
acestei traversări prin montarea unei corzi de asigurare – o balustradă în
termeni montani, și apoi au mai urmat vreo 2 asigurări de același tip, pe
sectoarele mai riscante; lanțurile (cablurile) propriu-zise nu au fost foarte
complicat de depășit, dar anumite sectoare din zona aceasta a Șeii Lăițel au
necesitat asigurare în coardă, și atenție sporită din partea fiecăruia dintre
noi.
Datorită asigurărilor în coardă pe care a
trebuit să le realizăm și ritmului mai scăzut de deplasare pe această parte din
traseu (plus faptului că am plecat de la Bâlea-Lac abia pe la 11.30) obiectivul
nostru de a junge la Refugiul Călțun în aceeași zi nu a mai fost unul
realizabil, și s-a decis astfel montarea taberei 1 de corturi – Lucian și-a
adus din nou contribuția în momentul potrivit, prin găsirea unui loc de campare
chiar sub vârful Lăițel (cam la 15-20 de metri sub acesta).Depășirea cu bine a
sectorului complicat al Șeii Lăițel și faptul că aveam un loc unde să montăm
corturile ne-a destins total, și după ce cele 3 corturi au fost montate (pe un
loc nesperat de drept, avand în vedere că eram în practic în creastă, la 2.375
de metri altitudine!) ne-am dedat unui festin copios, fiecare scoțând de prin
rucsaci felurite feluri de mâncare, cu această ocazie consumându-se și
rezervele de alcool (țuici și pălinci) de care mai dispuneam, inclusiv sticla
din care Sergiu plănuise să ne servească peste vreo două zile, de ziua lui. A
fost cred o defulare după ziua destul de grea pe care o petrecusem prin ceață,
pe văi și pe creste.
Atmosfera a fost destinsă și de o cumătră
vulpe, foarte nonșalantă, ce a început să ne dea târcoale imediat ce am montat
corturile, care nu numai că ne-a pozat fără emoții, dar la un moment-dat s-a
apropiat și a încercat să fure o pereche de colțari (!!), abandonându-i doar
când și-a dat seama că nu sunt comestibli! Seara a trecut astfel cu activitățile
specifice de tabără (mâncare, ceva țuici să ne mai încălzim, glume și povești
nemuritoare), și la un moment-dat în noapte ne-am retras în corturi pentru
bine-meritata odihnă, după o zi plină.
A doua zi (luni 24) la primele ore ale
dimineții vizibilitatea a fost destul de bună, dar pe când ne-am extras toți de
prin corturi ceața era din nou stăpâna înălțimilor și văilor; s-a servit un
mic-dejun frugal, s-au împachetat corturile și am fost din nou în traseu, în
2-3 minute de la locul de campare fiind chiar pe Vârful Lăițel, la 2.390 m.
altitudine.
După o ușoară dezorientare față de traseu
în zona Vârfului Lăițel din cauza ceții, am reintrat pe traseu și am început
coborârea către Lacul Călțun, dar deși a fost coborâre nu a fost deloc ușoară,
din cauza grohotișului și stâncăriilor (combinate cu zăpadă) care trebuie
parcurse; în fine, după doar două ore și ceva de la plecarea de sub Lăițel am
ajuns la Refugiul Salvamont Călțun, care urma să fie tabăra noastră de bază
pentru următoarele două nopți.
Ne-am instalat în refugiu, am luat prânzul
(prelungit), am desfăcut și am instalat și sacii de dormit, și cum mai aveam
mai bine de două ore de lumină ne-am hotărât să facem o recunoaștere a primei
părți a traseului pe care urma să-l parcurgem a doua zi – ne-am deplasat deci
către Portița Călțunului, traversând lacul înghețat, și am urcat până în
Portiță, după ce mai înainte am exersat și câteva căderi în piolet undeva pe
pantele de deasupra refugiului (pe principiul paza bună trece primejdia rea!). După
ziua precedentă mai grea, ziua de luni se dovedea a fi o zi mai relaxantă, cu
doar două ore de traseu înainte de a ajunge la refugiu, și cu o plimbare lejeră
de seară după ce ne-am instalat.
Din Portița Călțunului am scrutat traseul
către Negoiu, încercând să ne dăm seama cum ar fi o ascensiune prin Strunga
Dracului, drumul cel mai scurt – dar și mai dificil către vârf, în timp ce un
grup de capre negre hălăduia pe versantul super-abrupt de sub Negoiu; am ajuns
la concluzia că cel mai bine era să vedem concret a doua zi ce traseu vom
alege, prin Strunga Dracului sau prin Strunga Doamnei, pentru că așa, de la
distanță, nu puteam cum să ne dăm seama exact de ce presupunea un traseu sau
altul.
În ziua următoare (marți 25), ziua cea
mare – a ascensiunii către Negoiu, ne-am trezit pe la 8 dimineața, am luat
micul dejun, și în jurul orei 9.30 traversând încă o dată lacul pe gheață am
refăcut traseul din ziua anterioară până în Portița Călțunului, de unde după o
asigurare în coardă pentru a traversa o cornișă formată la trecerea către
versantul de sub strungi și de sub Negoiu, am parcurs pe curbă de nivel
sectorul dintre Portiță și intrarea în Strunga Doamnei, pe unde am decis până la
urmă să abordăm ascensiunea. Vizibilitatea a devenit bună (și din ce în ce mai
bună pe parcursul acestei zile), și undeva unde nu ne-am fi așteptat să ne
întâlnim cu cineva (în acest moment al anului) ne-am intersectat cu un grup de
nemți, care veneau „din sud” după cum ne-au spus (nu fuseseră pe Negoiu), iar
apoi traversând Strunga Doamnei am trecut și noi pe versantul sudic, continuând
traseul către vârf.
Pe acest versant sudic de deasupra
Căldării Berbecilor zăpada era destul de puțină, ceea ce pentru înaintarea pe
traseu era și un avantaj dar și un dezavantaj în același timp, pentru că
nefiind suficientă nu puteam înainta în condiții de iarnă (cu urme în zăpadă),
dar fiind totuși prezentă traseul nu putea fi nici făcut ca și cum ar fi fost
vară, utilizarea colțarilor fiind necesară.
Asaltul norilor |
Și astfel încet-încet am reușit sa
traversăm acest versant, apoi am intrat pe valea corespondentă către nord cu Strunga
Dracului și după încă o bucată de drum am ajuns sub Negoiu, pe care îl vedeam,
dar a trebuit să mai „luptăm” cu câteva sute de metri de ascensiune (cam încă
vreo oră) ca să ajungem efectiv pe el.
La ora 14.00 am ajuns pe Vârful Negoiu, la
2.535 metri altitudine, al doilea vârf din România, și am petrecut pe vârf
aproape o oră, în soarele arzător, sub cerul albastru și deasupra crestelor și
vârfurilor din jur, urmărind cum norii se târau leneși pe văi, lovindu-se în
anumite zone de creste pe care nu le puteau escalada sau depășind în alte
locuri barierele de piatră și revărsându-se dincolo, pe o altă vale, pe care o
umpleau și o luau în stăpânire, toată această luptă având loc la picioarele
noastre, undeva între 1.700 și 2.100 metri altitudine, la peste 2.100 – 2.200
de metri soarele fiind stăpân absolut.
Am sărbătorit cu câte o pătrățică de
ciocolată victoria, ne-am fotografiat (inclusiv “tradiționala” fotografie la
bustul gol!), am respirat încă o dată aerul înățimilor, și într-un fel cu
părere de rău ne-am angajat în coborâre, de această dată direct prin Căldarea
Negoiu, zăpada nefiind prea mare și permițându-ne această abordare; după
traversarea văii am reintrat în traseul marcat (bandă galbenă), și pe propriile
urme, prin Strunga Doamnei și apoi prin Portița Călțunului am încheiat tura de
vârf înaintea înserării, însoțiți de cei doi câini care se alăturaseră grupului
nostru încă din prima seară petrecută la cort pe Lăițel, și care au stat cu noi
pâna la plecarea noastră din Făgăraș.
Am petrecut seara într-o atmosferă veselă,
de victorie, dar și de preocupare pentru traseul de a doua zi, care includea
traversarea în sens invers a zonei de „lanțuri” (unde la venirea către Călțun a
fost nevoie de câteva asigurări în coardă); după mai multe supe și ceaiuri
(servite alternativ sau concomitent, pentru că oricum vasul de supă nu era
spălat înainte de a se face în el ceaiul ...) și o audiție prelungită a unor
muzici exotice (etiopiene, bulgărești și evreiești) la telefonul lui Mike (și “boxele”
– a se citi oala – lui Marius) seara s-a sfârșit într-un mod clasic: ne-am introdus
fiecare în sacul său de dormit, unii mai devreme, alții mai târziu, și am
purces în lumea viselor, visând probabil la isprăvile noastre de peste zi.
Miercuri 26 trezirea a fost programată la
6.30, m-am dat primul jos „din pat”, am dat drumul la 2 primusuri să topească
zăpadă pentru ceai, după care am ieșit pentru o mini-ședință foto de jumătate
de minut, dar am realizat că i-am luat-o un pic înainte până și soarelui,
răsăritul ajungând la noi abia pe la 7.20. A urmat pentru toți pregătirea
bagajelor pentru traseul de întoarcere către Bâlea-Lac, în paralel cu
micul-dejun, iar la 9.30 ultimul dintre noi a ieșit din refugiu, și am început
astfel urcușul către Lăițel.
După mai bine de o oră am ajuns și pe
Lăițel, am trecut apoi pe lângă locul primei tabere de corturi, și ne-am
angajat în parcurgerea Șeii Lăițel, de această dată fără asigurările în coardă
pe care le efectuasem la venire, pentru că în primul rând aveam urmele proprii
pe care puteam să mergem și în al doilea rând vizibilitatea optimă a dat o notă
de siguranță în plus traversărilor mai sensibile din acest sector. Mai prin
forțe proprii, mai cu ajutor a fost depășită și această șa cu ale ei lanțuri,
după care am traversat și masivul Lăița, de această dată pe traseul de vară (pe
curbă de nivel), și am ajuns astfel în fața ultimului obstacol major (în
teorie) – coborârea în Căldarea Doamnei, din Șaua Lăița (adică părăsirea
traseului de vară, și intrarea în traseul de iarnă).
La fel ca și în cazul traversării din Șaua
Lăițel (care a fost mai dificilă la dus, decât la întors), și coborârea în
Căldarea Doamnei a fost mai ușoară decât urcarea din urmă cu câteva zile, pe
alocuri fiind chiar amuzantă, dacă ținem cont de faptul că odată depășit
sectorul de pantă mai abruptă și mai periculoasă, cam de la jumătatea pantei
toți ne-am dat drumul la vale ca pe sanie, urmăriți din Șaua Paltinului cu
stupefacție nedisimulată de către 3 capre negre ce au stat nemișcate,
holbându-se uluite cum 8 găligani (unii dinte noi în jurul vârstei de 40 de
ani) iși dau drumul la vale direct pe pantaloni și merg așa cale de vreo
două-trei sute de metri!
După parcurgerea și a sectorului de fund
de vale și a urcușului din vale către Șaua Doamnei ne-am regăsit deasupra
Căldării Bâlea, de unde visul nostru de vreo 3 zile încoace se vedea aievea:
Cabana Bâlea-Lac, unde Sergiu urma să „dea cep” mai multor beri, 26 februarie
fiind ziua lui de naștere! Fain mod de a-ți petrece ziua de naștere: te
trezești dimineață la Refugiul Călțun, parcurgi un super-traseu de creastă, în
condiții de iarnă, faci apoi un party cu prietenii la Bâlea-Lac, după care
seara te instalezi la cort tot la Bâlea, la 5 pași de suprafața înghețată bocnă
a lacului! Și cam asta s-a și întâmplat în cele ce au urmat, după coborârea
către Bâlea din Șaua Doamnei urmând instalarea corturilor undeva deasupra
lacului, și apoi o seară prelungită de supe, beri, papanași, beri din nou, cefe
la grătar, MBS-uri și la final bere din nou, plus un „tort” și un „mulți ani
trăiască” pentru Sergiu!
O trupă pe cinste! |
După cea de a 5-a noapte petrecută în
Făgăraș în cadrul acestei ture de iarnă, concluzia celor mai mulți dintre noi a
fost ca am dormit mai bine la cort decât în refugiu (temperatura a fost mai
mare cu câteva grade în cort, față de refugiu, iar zăpada de sub izoprene a
fost cu mult mai maleabilă – aproape ca o pătură! – comparativ cu rigiditatea
priciurilor de lemn din refugiu!). În ultima zi s-a strâns deci tabăra, am mers
și am luat micul-dejun la cabană, după care unii cu telecabina iar alții în
varianta trekking am coborât către Bâlea-Cascadă, unde primăvara își intrase
deja (și demult) în drepturi.
După apariția de can-can a Roxanei Nemeș de
la Bâlea-Lac, unde era cazată și participa se pare la o ședință foto, episodul “celebrities”
s-a terminat apoteotic pentru noi la Bâlea-Cascadă, unde am dat nas-în-nas cu o
delegație “la nivel înalt” formată din ministrul
delegat pentru IMM-uri, Maria Grapini, şi şapte dintre ambasadorii turismului
românesc (am aflat ulterior): Elisabeta Lipă, Helmut Duckadam, Ovidiu
Lipan Ţăndărică, Octavian Bellu, Dumitru Prunariu, naistul Nicolae Voiculeţ şi
directorul Teatrului Naţional "Radu Stanca" din Sibiu, Constantin
Chiriac, precum şi ambasadorul Republicii Populare Chineze în România, Huo
Yuzhen!
Noi, muritorii de rând, abia coborâți din
munte, ne-am despărțit și am urcat din nou în “mașina de Iași” și în “mașina de
București”, și după o bucată de drum comună ne-am despărțit, până la o nouă
revedere montană, cine știe în ce formulă de echipă și cine știe în ce munte,
dar cu același spirit: să încercăm să convingem muntele să ne dezvăluie o parte
din fumusețile sale invernale, să fim mai aproape de cer - dar în același timp
tributari ai teluricului, și să menținem o frumoasă tradiție – cea a turei de
iarnă la munte nu neapărat pentru performanță, cât mai ales pentru camarederie
și prietenie!
Lespezi-Călțun-Negoiu |