Asaltul Nemirei

            Să ajung în Munții Nemira era un gând mai de vechi de-al meu, care îmi tot dădea târcoale de câțiva ani încoace, dar iată că doar o „inspirație de moment” a făcut ca planul să devină realitate (și ce realitate ...).

Inspirația de moment este reprezentată de contextul meteorologic în principal, în sensul că zilele frumoase, senine, cu temperaturi apropiate de 20 de grade ale primei părți a lunii noiembrie m-au provocat parcă să profit de acest timp, având în vedere că iarna bate la ușă și week-end-uri de stat în casă vor tot fi de acum înainte, așa că joi și vineri am făcut planul și am înjghebat echipa de tură, iar vineri seara am fost deja într-un autocar cu destinația Brașov, unde se alipea grupului Paul, după escala din București unde urma să urce în același autocar Daniel.

Deși nu sunt mistic, am simțit că faptul că trupa de Nemira s-a format din cei trei enumerați – Paul, Daniel și subsemnatul – a fost ca un semn că în aceste zile de noiembrie trebuia sa ajungem pe acest munte, în această componență și nu în alta! Spun acest lucru pentru că în august anul trecut în același format de grup am ajuns pe vârfurile Lespezi și Călțun din Făgăraș (2.522 metri altitudine pentru primul și 2.510 m. pentru cel de al doilea), realizând astfel o altă premieră, una dublă chiar: a fost pentru prima dată când am ajuns pe cele două vârfuri (destul de puțin umblate, din cauza relativei dificultăți de a ajunge pe ele), și completam astfel cu ultimele două înălțimi lista celor 13 vârfuri de peste 2.500 de metri din România pe care am ajuns.



În Făgăraș, pe Vârful Lespezi (2.522 m.)

 

Deși ambii sunt frumoși și i-aș recomanda oricui, nu există termen de comparație între Munții Făgăraș și Munții Nemira, sunt munți din categorii diferite, reprezentând două stări de spirit diferite: în timp ce în Făgăraș sentimentul luptei cu înălțimile este persistent, roca golașă și frustă te însoțește constant, iar orizontul este unul total deschis, în Nemira constanta este dată de pădure, orizontul se deschide doar din când în când, pe vârfuri și prin poieni iar sentimentul este unul al plaiului mioritic și al bogăției faunistice pe care o bănuiești dincolo de primele rânduri de copaci de lângă traseu.



Pe un picior de plai, în Nemira



De aceea, “asaltul Nemirei” – așa cum am intitulat această postare – este doar o metaforă din punct de vedere montan-turistic, traseul fiind de fapt o lungă plimbare prin păduri și poieni, asaltul făcând referire de fapt la anii 1916 – 1917 din Primul Război Mondial când creasta principală a Munților Nemira a făcut parte din linia frontului de-a lungul căruia armata română a apărat contra armatelor conduse de von Mackensen ceea ce mai rămăsese din România – adică Moldova, urmele liniei frontului fiind încă prezente la tot pasul, inclusiv pe Vârful Nemira Mare, la 1.649 metri altitudine ( ! ): tranșee, cazemate, fragmente de obuze, cartușe ... Am avut un sentiment ciudat, deoarece într-o tură de munte te aștepți să vezi peisaje, piscuri și văi, creste, să iei parte la viața de tabără la cort, la refugiu sau cabană, într-un cuvânt să fii în natură, departe de realitățile mai mult sau mai puțin bulversante ale lumii contemporane; dar iată că mergând pe plaiurile Nemirei realitățile lumii nebune în care trăim te ajung din urmă, de fapt te preced, te așteaptă acolo, și văzând acele tranșee și cazemate involuntar m-am întrebat: cum au trăit acei soldați români, germani, austro-ungari și ruși viața de front la 1.500 - 1.600 de metri altitudine? – cum puteai să participi la un atac ce presupunea mai întâi să urci alergând o pantă de 100 de metri sau mai mult diferență de nivel ?! – cum era să faci de gardă într-unul dintre aceste tranșee în iarna dintre 1916 și 1917 ? – cum erau aprovizionați cu alimente și muniție, cum erau evacuați răniții ?!

Întrebări care m-au urmărit constant în cele două zile de traseu, și care treceau în planul doi doar datorită peisajelor care se dezvăluiau când ieșeam în poieni sau de pe vârfuri; poziția Munților Nemira în cadrul Carpaților românești este una de excepție, în partea central-sudică a Carpaților Orientali, ceea ce face ca dintr-un punct cu vizibilitate completă, în toate direcțiile, și în momente de atmosferă clară, majoritatea munților din partea centrală a țării să poată fi observați foarte bine. Spre exemplu de pe Vârful Șandru (1.640 m.) cu orizont deschis total către sud, est și vest, și parțial către nord (ușor blocat de pădure) se pot vedea (începând de la nord): Munții Ciuc, undeva departe chiar Ceahlăul, apoi Culmea Pietricica în est, Munții Vrancei și Carpații de Curbură către sud-est și sud, urmează Ciucaș și Bucegi către sud-vest, Piatra Craiului și parțial Făgăraș către vest-sud-vest, și în sfârșit munții Harghitei către vest, dincolo de Depresiunea Râul Negru – Târgu Secuiesc.

Cred sincer că Munții Nemira, cu perspectiva pe care o oferă de pe Vârful Șandru pot constitui un punct ideal de practică geografică pentru studenții la geografie din orice an, având în vedere modul în care diversele grupe montane pot fi observate de aici.

 

Depresiunea Târgu-Secuiesc - Brașov by night



Revenind la concret, după ce ne-am întâlnit cu Paul în Brașov ne-am îmbarcat toți trei în mașina lui, și după o călătorie de două ore și ceva, trecând prin Pasul Oituz am ajuns în Târgu Ocna, unde am lăsat mașina (fiind la drumul principal) și am luat o ocazie până în Slănic Moldova, de unde am intrat în traseu. Citisem pe net că marcajul (bandă albastră) a fost refăcut în luna septembrie 2013 de un club montan din zonă, informație care s-a confirmat, acesta fiind vizibil și amplasat cum trebuie, ceea ce ne-a ajutat destul de mult.

Am început urcușul pe la ora 10, printr-o pădure frumoasă de foioase (fag în principal), prin care am mers vreo trei ore, mai cu o pauză, mai cu o ciocolată, până când am ajuns la un indicator care ne spunea că suntem la jumătatea drumului (1,5 – 2 ore în jos până la Slănic Moldova, și tot 1,5 – 2 ore în sus până pe Vârful Șandru). În jurul orei 14 am început să dăm de poieni și de zone cu vizibilitate, tot pe Culmea Căprioarei fiind, am trecut apoi în etajul coniferelor, ne-am întâlnit cu iubitori ai muntelui pe un atv ( !? ), am mers și-am mers, și parcă nu mai ajungeam, dar într-un final, după ce am făcut dreapta din cărarea principală, am ajuns pe un drum printre brazi la refugiul de pe Vârful Șandru, la 1.640 metri altitudine, undeva în jurul orei 16 și un sfert, numai bine ca să prindem un asfințit frumos undeva departe peste Munții Făgăraș.

 

Dincolo de Depresiunea Brașov - în stânga - Bucegii, în dreapta - Piatra Craiului și Făgăraș

 

La refugiul Șandru ne-am întâlnit cu Cătălin și Radu, doi băieți din Comănești, umblători pe munți ca și noi, cu care am petrecut o seară mai mult decât agreabilă în jurul focului, mai cu ceva cârnați la grătar și conserve de fasole cu costiță bolborosind când le scoteai de pe foc, mai cu o pălincă de la Attila care a ajuns și el pe întuneric la refugiu venind din satul Lemnea de la baza Nemirei, mai cu povești, bancuri și istorii variind de la astronomie la folclor, tot așa până pe la 11 noaptea, când într-un final a trebuit totuși să ne retragem în „vastele apartamente”: eram 6 oameni pentru 4 paturi, așa că eu și cu Daniel – având saci de dormit mai buni – am primit „repartiție” pe jos (pe izoprene de fapt). Dar după cele 6 ore de urcuș susținut de peste zi plus cele câteva duște de pălincă, în ciuda vântului care se stârnise afară, somnul a fost atât de lin ...



Moștenirea omului preistoric: fascinația focului

 

A doua zi ne-am trezit la 6.00 să ne bucurăm de răsărit, și pentru că ne-am trezit așa de dimineață am primit bonus și o mare alpină pe partea dinspre Moldova (dar nu și deasupra Depresiunii Brașov!); și a fost atât de frumos acest răsărit peste marea alpină încât am stat afară din refugiu mai bine de o oră, desfătându-ne cu o imagine de care nu ai parte în fiecare zi.

 

Soarele răsare din mare (alpină)

 

După un mic dejun frugal, pe la 8.30 am luat-o din nou la drum, continuând tot pe bandă albastră prin păduri și poieni cu aspect de gol alpin, prin Șaua Șandrului, apoi pe lângă Nemira Mică, iar după Șaua Nemirei am zărit ceea ce am intuit că este Vârful Nemira Mare, cu o stână amplasată la nici 200 de metri de vârf. Am lăsat rucsacii pe o masă de la stână (era goală, ciobanii fiind deja coborâți la vale cu oile la iernat) și ne-am dus pe vârf, unde ne-am mai bucurat o dată privirea cu o panoramă la 360 de grade, cu Moldova la est și Transilvania la vest, și cu munți, văi și depresiuni cât vezi cu ochii.



Pe Vârful Nemira Mare (1.649 m.)

Ne-am întors apoi la stână unde am luat prânzul și ne-am odihnit puțin, după care am luat-o din nou la picior, și stâng-drept / stâng-drept am trecut de Vârful Farcu Mare (și aici plin de tranșee și de urme de adăposturi), apoi după o coborâre pe lângă o stână părăsită am ajuns în dreptul Farcului Mic (traseul îl ocolește prin stânga), și pe aici pe undeva am fost ajunși din urmă de Cătălin și de Radu, împreună cu care am parcurs ultima parte a traseului, de acum mai mult prin pădure din nou.

Înainte de a intra în pădure am avut o panoramă frumoasă asupra Lacului Poiana Uzului, folosit pentru hidroenergie dar în principal pentru aprovizionarea cu apă (pentru Dărmănești, Târgu Ocna, Onești și inclusiv a Bacăului din câte am înțeles).

Lacul de baraj Poiana Uzului

Și tot așa, trepădând la vale prin pădure o bună bucată de vreme, am ajuns odată cu înserarea la coada lacului, pe un drum asfaltat cândva, dar acum cu aspect de drum forestier, într-o zonă cu case de vacanță, și cu aproape proverbialul meu noroc am fost luați la ocazie la 5 minute, după care fiecare a luat-o în direcții diferite, Paul către Brașov, Daniel a rămas o noapte la rude în Comănești iar eu, după 3 mașini de ocazie, un microbuz și încă o bucată de drum cu trenul am ajuns în Constanța a doua zi dimineața, încheind astfel turul de week-end montan.

Așadar, ca și epilog, a fost o tură montană într-o componență de echipă deja rodată pe crestele Făgărașului, în niște munți frumoși cu un aer de poveste, unde datorită situării geografice te simți cu adevărat în țara munților, și de unde revii obosit fizic – dar în același timp încărcat de energie, necesară până la următoarea tură – oriunde va fi ea.