Vis de iarnă în Făgăraș

Tura de iarnă 2014 abia s-a terminat de câteva ore, sunt în autocarul care mă duce către acasă, de la București la Constanța, dar în dimineața acestei zile m-am trezit în cort la Bâlea-Lac, petrecând astfel cea de a 5-a noapte pe crestele făgărășene în ceea ce a fost una dintre cele mai tehnice ture de iarnă la munte, dacă nu poate cea mai tehnică dintre toate la care am participat până acum. Afirm acest lucru pentru că în nici una din turele de iarnă de dinainte de aceasta nu am avut parte de atât de multe porțiuni de traseu „tehnice” – zone în care dincolo de rezistența fizică au fost solicitate și abilități de alpinism clasic, de depășire a unor sectoare geomorfologice mai complexe, cum ar fi ieșirea din Căldarea Doamnei către Șaua Doamnei-Lăița (înainte de Vârful Lăița), trecerea din Portița Călțunului către Strunga Doamnei, în ascensiunea către Negoiu, sau zona de lanțuri din Șaua Lăițel – aceasta din urmă adevărat test de anduranță și stăpânire de sine în condițiile date (de iană).

Am ajuns în aceasta tură împreună cu o trupă de munte „de zile mari”: Marius, Alex, Dan, Sergiu, Mike, Daniel și Lucian, acesta din urmă reprezentând cheia succesului acestei ieșiri, prin aportul real de experiență pe care l-a adus, și datorită căruia grupul a avut parte de o siguranță în plus, chiar și (sau mai ales) acolo unde siguranța a fost constituită de asigurarea în coardă (pe câteva porțiuni din zona „lanțurilor” spre exemplu). Ca de obicei, cu vreo lună și ceva înainte de plecare am început să schițăm o destinație, și deși au mai fost avansate vreo două alternative până la urmă Munții Făgăraș au întrunit cele mai multe sufragii, și în consecință venind din două direcții (4 dintre noi în mașina “de Iași” și 4 în mașina „de București”) ne-am întâlnit într-o zi de sâmbătă 22 februarie în parcarea de la Bâlea-Cascadă.

Către Bâlea-Lac

 

Am urcat cei mai mulți dintre noi cu telecabina către Bâlea-Lac (doar Lucian a ales varianta trekking) și ne-am cazat pentru prima seară la Refugiul Salvamont Bâlea-Lac unde vorbisem din timp și rezervasem locuri, restul zilei nefiind altceva decât un dolce far niente, cu vreo două plimbări către Cabana Bâlea-Lac, o vizită la Biserica și Hotelul de gheață și câteva beri înfulecate ca și încălzire pentru expediția ce sta să înceapă. Am mai continuat la refugiu cu o vișinată brandul Cosmo, și undeva în jurul miezului nopții s-a dat stingerea și ne-am culcat, care pe unde a putut, refugiul fiind destul de populat.

Biserica de gheață de la Bâlea

A doua zi, deși plecarea teoretică era programată de dimineață, la 8 maxim 9, o ceață lăptoasă acoperea totul, încât nici măcar cabanele Paltinu sau Bâlea-Lac nu le puteam vedea de la refugiu; inevitabil, plecarea s-a amânat și toată lumea s-a bucurat de cele 2-3 ore de somn în plus (până la urmă era duminică dimineață ...). Am rămas în stand-by, în speranța că ceața se va ridica totuși în timp util, și undeva în jurul orei 11 parcă-parcă am început să mai vedem câte ceva, așa că am decis să plecăm în traseu, iar la 11.30 am început ascensiunea către Șaua Doamnei.

Traseul de iarnă diferă în prima parte de traseul de vară, în sensul că din Șaua Doamnei traseul de vară urcă pe Vârful Paltinu (2.401 m.), apoi prin Șaua Paltinului și pe sub Turnul Paltinului ajunge sub Vârful Lăița, după o traversare pe lanțuri, pe când traseul de iarnă nu urcă pe Vârful Paltinu, ci coboară din Șaua Doamnei în Căldarea Doamnei, pe care o parcurge către sud-vest, ocolind astfel sectorul Paltinu, și ieșind chiar sub Vârful Lăița, unde intersectează din nou traseul de vară.

Exact acest traseu de iarnă l-am urmat și noi, printr-o ceață destul de consistentă, dar având atuul unor urme lăsate în zăpadă ale unui grup care plecase cu o zi înainte (sâmbătă) spre Călțun, și pe care ne bazasem în luarea deciziei de a pleca, deși ceața nu permitea o vizibilitate prea grozavă.Și înaintând astfel prin ceața mai mult sau mai puțin densă am coborât din Șaua Doamnei în Căldarea Doamnei, apoi înaintând pe curbă de nivel (atât cât s-a putut) ne-am îndreptat către capătul Văii Doamnei, spre Șaua Lăița (dintre Paltinu și Lăița).

 

Undeva în Șaua Lăița, în ceață

 

Urcarea din Valea Doamnei în Șaua Lăița s-a făcut pe o pantă destul de abruptă, dar datorită zăpezii am urcat destul de ușor, pentru că s-au făcut practic niște scări în zăpadă, și din loc în loc erau și câteva platforme (de 3-4 oameni) rămase probabil de la trecerea pe acolo a unei școli de munte.Și așa, încet-încet am ajuns în Șaua Lăița, unde după ce am intersectat traseul de vară ne-am regrupat și ne-am îndreptat către Vârful Lăița, de care traseul de vară trece pe undeva pe versantul de sud, dar pe care noi l-am abordat peste vârf (traseu de iarnă).

Am trecut și de Lăița, și ne-am pomenit în Șaua Lăițel, cea la care ne-am tot gândit de când intrasem în traseu, pentru că aici este sectorul de lanțuri, plus alte câteva sectoare care vara sunt destul de complicate, iar noi am ajuns la ele ... iarna. Am abordat primul sector al acestei traversări prin montarea unei corzi de asigurare – o balustradă în termeni montani, și apoi au mai urmat vreo 2 asigurări de același tip, pe sectoarele mai riscante; lanțurile (cablurile) propriu-zise nu au fost foarte complicat de depășit, dar anumite sectoare din zona aceasta a Șeii Lăițel au necesitat asigurare în coardă, și atenție sporită din partea fiecăruia dintre noi.

 

Traversare în coardă

 

Datorită asigurărilor în coardă pe care a trebuit să le realizăm și ritmului mai scăzut de deplasare pe această parte din traseu (plus faptului că am plecat de la Bâlea-Lac abia pe la 11.30) obiectivul nostru de a junge la Refugiul Călțun în aceeași zi nu a mai fost unul realizabil, și s-a decis astfel montarea taberei 1 de corturi – Lucian și-a adus din nou contribuția în momentul potrivit, prin găsirea unui loc de campare chiar sub vârful Lăițel (cam la 15-20 de metri sub acesta).Depășirea cu bine a sectorului complicat al Șeii Lăițel și faptul că aveam un loc unde să montăm corturile ne-a destins total, și după ce cele 3 corturi au fost montate (pe un loc nesperat de drept, avand în vedere că eram în practic în creastă, la 2.375 de metri altitudine!) ne-am dedat unui festin copios, fiecare scoțând de prin rucsaci felurite feluri de mâncare, cu această ocazie consumându-se și rezervele de alcool (țuici și pălinci) de care mai dispuneam, inclusiv sticla din care Sergiu plănuise să ne servească peste vreo două zile, de ziua lui. A fost cred o defulare după ziua destul de grea pe care o petrecusem prin ceață, pe văi și pe creste.

 

Activități "casnice" (în "bucătărie")

 

 

Cumătra vulpe dă târcoale

 

Atmosfera a fost destinsă și de o cumătră vulpe, foarte nonșalantă, ce a început să ne dea târcoale imediat ce am montat corturile, care nu numai că ne-a pozat fără emoții, dar la un moment-dat s-a apropiat și a încercat să fure o pereche de colțari (!!), abandonându-i doar când și-a dat seama că nu sunt comestibli! Seara a trecut astfel cu activitățile specifice de tabără (mâncare, ceva țuici să ne mai încălzim, glume și povești nemuritoare), și la un moment-dat în noapte ne-am retras în corturi pentru bine-meritata odihnă, după o zi plină.

 

Tabăra 1

 

A doua zi (luni 24) la primele ore ale dimineții vizibilitatea a fost destul de bună, dar pe când ne-am extras toți de prin corturi ceața era din nou stăpâna înălțimilor și văilor; s-a servit un mic-dejun frugal, s-au împachetat corturile și am fost din nou în traseu, în 2-3 minute de la locul de campare fiind chiar pe Vârful Lăițel, la 2.390 m. altitudine.

După o ușoară dezorientare față de traseu în zona Vârfului Lăițel din cauza ceții, am reintrat pe traseu și am început coborârea către Lacul Călțun, dar deși a fost coborâre nu a fost deloc ușoară, din cauza grohotișului și stâncăriilor (combinate cu zăpadă) care trebuie parcurse; în fine, după doar două ore și ceva de la plecarea de sub Lăițel am ajuns la Refugiul Salvamont Călțun, care urma să fie tabăra noastră de bază pentru următoarele două nopți.

Ne-am instalat în refugiu, am luat prânzul (prelungit), am desfăcut și am instalat și sacii de dormit, și cum mai aveam mai bine de două ore de lumină ne-am hotărât să facem o recunoaștere a primei părți a traseului pe care urma să-l parcurgem a doua zi – ne-am deplasat deci către Portița Călțunului, traversând lacul înghețat, și am urcat până în Portiță, după ce mai înainte am exersat și câteva căderi în piolet undeva pe pantele de deasupra refugiului (pe principiul paza bună trece primejdia rea!). După ziua precedentă mai grea, ziua de luni se dovedea a fi o zi mai relaxantă, cu doar două ore de traseu înainte de a ajunge la refugiu, și cu o plimbare lejeră de seară după ce ne-am instalat.

Din Portița Călțunului am scrutat traseul către Negoiu, încercând să ne dăm seama cum ar fi o ascensiune prin Strunga Dracului, drumul cel mai scurt – dar și mai dificil către vârf, în timp ce un grup de capre negre hălăduia pe versantul super-abrupt de sub Negoiu; am ajuns la concluzia că cel mai bine era să vedem concret a doua zi ce traseu vom alege, prin Strunga Dracului sau prin Strunga Doamnei, pentru că așa, de la distanță, nu puteam cum să ne dăm seama exact de ce presupunea un traseu sau altul.

Către Strunga Doamnei

 

În ziua următoare (marți 25), ziua cea mare – a ascensiunii către Negoiu, ne-am trezit pe la 8 dimineața, am luat micul dejun, și în jurul orei 9.30 traversând încă o dată lacul pe gheață am refăcut traseul din ziua anterioară până în Portița Călțunului, de unde după o asigurare în coardă pentru a traversa o cornișă formată la trecerea către versantul de sub strungi și de sub Negoiu, am parcurs pe curbă de nivel sectorul dintre Portiță și intrarea în Strunga Doamnei, pe unde am decis până la urmă să abordăm ascensiunea. Vizibilitatea a devenit bună (și din ce în ce mai bună pe parcursul acestei zile), și undeva unde nu ne-am fi așteptat să ne întâlnim cu cineva (în acest moment al anului) ne-am intersectat cu un grup de nemți, care veneau „din sud” după cum ne-au spus (nu fuseseră pe Negoiu), iar apoi traversând Strunga Doamnei am trecut și noi pe versantul sudic, continuând traseul către vârf.

Pe acest versant sudic de deasupra Căldării Berbecilor zăpada era destul de puțină, ceea ce pentru înaintarea pe traseu era și un avantaj dar și un dezavantaj în același timp, pentru că nefiind suficientă nu puteam înainta în condiții de iarnă (cu urme în zăpadă), dar fiind totuși prezentă traseul nu putea fi nici făcut ca și cum ar fi fost vară, utilizarea colțarilor fiind necesară.



Asaltul norilor



Și astfel încet-încet am reușit sa traversăm acest versant, apoi am intrat pe valea corespondentă către nord cu Strunga Dracului și după încă o bucată de drum am ajuns sub Negoiu, pe care îl vedeam, dar a trebuit să mai „luptăm” cu câteva sute de metri de ascensiune (cam încă vreo oră) ca să ajungem efectiv pe el.

La ora 14.00 am ajuns pe Vârful Negoiu, la 2.535 metri altitudine, al doilea vârf din România, și am petrecut pe vârf aproape o oră, în soarele arzător, sub cerul albastru și deasupra crestelor și vârfurilor din jur, urmărind cum norii se târau leneși pe văi, lovindu-se în anumite zone de creste pe care nu le puteau escalada sau depășind în alte locuri barierele de piatră și revărsându-se dincolo, pe o altă vale, pe care o umpleau și o luau în stăpânire, toată această luptă având loc la picioarele noastre, undeva între 1.700 și 2.100 metri altitudine, la peste 2.100 – 2.200 de metri soarele fiind stăpân absolut.

 

Yes, we can! - pe Vf. Negoiu

 

 

Două lumi

 

Am sărbătorit cu câte o pătrățică de ciocolată victoria, ne-am fotografiat (inclusiv “tradiționala” fotografie la bustul gol!), am respirat încă o dată aerul înățimilor, și într-un fel cu părere de rău ne-am angajat în coborâre, de această dată direct prin Căldarea Negoiu, zăpada nefiind prea mare și permițându-ne această abordare; după traversarea văii am reintrat în traseul marcat (bandă galbenă), și pe propriile urme, prin Strunga Doamnei și apoi prin Portița Călțunului am încheiat tura de vârf înaintea înserării, însoțiți de cei doi câini care se alăturaseră grupului nostru încă din prima seară petrecută la cort pe Lăițel, și care au stat cu noi pâna la plecarea noastră din Făgăraș.

 

La Refugiul Salvamont Călțun

 

Am petrecut seara într-o atmosferă veselă, de victorie, dar și de preocupare pentru traseul de a doua zi, care includea traversarea în sens invers a zonei de „lanțuri” (unde la venirea către Călțun a fost nevoie de câteva asigurări în coardă); după mai multe supe și ceaiuri (servite alternativ sau concomitent, pentru că oricum vasul de supă nu era spălat înainte de a se face în el ceaiul ...) și o audiție prelungită a unor muzici exotice (etiopiene, bulgărești și evreiești) la telefonul lui Mike (și “boxele” – a se citi oala – lui Marius) seara s-a sfârșit într-un mod clasic: ne-am introdus fiecare în sacul său de dormit, unii mai devreme, alții mai târziu, și am purces în lumea viselor, visând probabil la isprăvile noastre de peste zi.

 

În refugiu

 

Miercuri 26 trezirea a fost programată la 6.30, m-am dat primul jos „din pat”, am dat drumul la 2 primusuri să topească zăpadă pentru ceai, după care am ieșit pentru o mini-ședință foto de jumătate de minut, dar am realizat că i-am luat-o un pic înainte până și soarelui, răsăritul ajungând la noi abia pe la 7.20. A urmat pentru toți pregătirea bagajelor pentru traseul de întoarcere către Bâlea-Lac, în paralel cu micul-dejun, iar la 9.30 ultimul dintre noi a ieșit din refugiu, și am început astfel urcușul către Lăițel.

 

Pe Vârful Lăițel (2.390 m.)

 

După mai bine de o oră am ajuns și pe Lăițel, am trecut apoi pe lângă locul primei tabere de corturi, și ne-am angajat în parcurgerea Șeii Lăițel, de această dată fără asigurările în coardă pe care le efectuasem la venire, pentru că în primul rând aveam urmele proprii pe care puteam să mergem și în al doilea rând vizibilitatea optimă a dat o notă de siguranță în plus traversărilor mai sensibile din acest sector. Mai prin forțe proprii, mai cu ajutor a fost depășită și această șa cu ale ei lanțuri, după care am traversat și masivul Lăița, de această dată pe traseul de vară (pe curbă de nivel), și am ajuns astfel în fața ultimului obstacol major (în teorie) – coborârea în Căldarea Doamnei, din Șaua Lăița (adică părăsirea traseului de vară, și intrarea în traseul de iarnă).

La fel ca și în cazul traversării din Șaua Lăițel (care a fost mai dificilă la dus, decât la întors), și coborârea în Căldarea Doamnei a fost mai ușoară decât urcarea din urmă cu câteva zile, pe alocuri fiind chiar amuzantă, dacă ținem cont de faptul că odată depășit sectorul de pantă mai abruptă și mai periculoasă, cam de la jumătatea pantei toți ne-am dat drumul la vale ca pe sanie, urmăriți din Șaua Paltinului cu stupefacție nedisimulată de către 3 capre negre ce au stat nemișcate, holbându-se uluite cum 8 găligani (unii dinte noi în jurul vârstei de 40 de ani) iși dau drumul la vale direct pe pantaloni și merg așa cale de vreo două-trei sute de metri!

 

Capre negre

 

 

Ascensiune către Șaua Doamnei

 

După parcurgerea și a sectorului de fund de vale și a urcușului din vale către Șaua Doamnei ne-am regăsit deasupra Căldării Bâlea, de unde visul nostru de vreo 3 zile încoace se vedea aievea: Cabana Bâlea-Lac, unde Sergiu urma să „dea cep” mai multor beri, 26 februarie fiind ziua lui de naștere! Fain mod de a-ți petrece ziua de naștere: te trezești dimineață la Refugiul Călțun, parcurgi un super-traseu de creastă, în condiții de iarnă, faci apoi un party cu prietenii la Bâlea-Lac, după care seara te instalezi la cort tot la Bâlea, la 5 pași de suprafața înghețată bocnă a lacului! Și cam asta s-a și întâmplat în cele ce au urmat, după coborârea către Bâlea din Șaua Doamnei urmând instalarea corturilor undeva deasupra lacului, și apoi o seară prelungită de supe, beri, papanași, beri din nou, cefe la grătar, MBS-uri și la final bere din nou, plus un „tort” și un „mulți ani trăiască” pentru Sergiu!

O trupă pe cinste!

După cea de a 5-a noapte petrecută în Făgăraș în cadrul acestei ture de iarnă, concluzia celor mai mulți dintre noi a fost ca am dormit mai bine la cort decât în refugiu (temperatura a fost mai mare cu câteva grade în cort, față de refugiu, iar zăpada de sub izoprene a fost cu mult mai maleabilă – aproape ca o pătură! – comparativ cu rigiditatea priciurilor de lemn din refugiu!). În ultima zi s-a strâns deci tabăra, am mers și am luat micul-dejun la cabană, după care unii cu telecabina iar alții în varianta trekking am coborât către Bâlea-Cascadă, unde primăvara își intrase deja (și demult) în drepturi.

După apariția de can-can a Roxanei Nemeș de la Bâlea-Lac, unde era cazată și participa se pare la o ședință foto, episodul “celebrities” s-a terminat apoteotic pentru noi la Bâlea-Cascadă, unde am dat nas-în-nas cu o delegație “la nivel înalt” formată din ministrul delegat pentru IMM-uri, Maria Grapini, şi şapte dintre ambasadorii turismului românesc (am aflat ulterior): Elisabeta Lipă, Helmut Duckadam, Ovidiu Lipan Ţăndărică, Octavian Bellu, Dumitru Prunariu, naistul Nicolae Voiculeţ şi directorul Teatrului Naţional "Radu Stanca" din Sibiu, Constantin Chiriac, precum şi ambasadorul Republicii Populare Chineze în România, Huo Yuzhen!

Noi, muritorii de rând, abia coborâți din munte, ne-am despărțit și am urcat din nou în “mașina de Iași” și în “mașina de București”, și după o bucată de drum comună ne-am despărțit, până la o nouă revedere montană, cine știe în ce formulă de echipă și cine știe în ce munte, dar cu același spirit: să încercăm să convingem muntele să ne dezvăluie o parte din fumusețile sale invernale, să fim mai aproape de cer - dar în același timp tributari ai teluricului, și să menținem o frumoasă tradiție – cea a turei de iarnă la munte nu neapărat pentru performanță, cât mai ales pentru camarederie și prietenie!



Lespezi-Călțun-Negoiu

 

Matei montagnardul

La un început de an 2014 lipsit de zăpadă și cu temperaturi de primăvară deplină, așteptarea turei de iarnă m-a făcut să visez cu ochii deschiși, evident că la munți și la văi ... și m-am gândit astfel să fac o scurtă trecere în revistă a „expedițiilor” la care a participat ca membru de bază al echipei de montagnarzi Matei, zis și Bambuciu, să redactez deci eu (pentru că el încă nu cunoaște literele alfabetului J) un fel de CV al său de montagnard-junior.

Debutul în cucerirea crestelor montane a fost făcut de Matei – cum se putea altfel? – de-a bușilea, așa cum începe și drumul în viață, undeva prin Apuseni, în zona cetății Colțești și a Pietrei Secuiului de lângă Râmetea, într-o ieșire la munte de „aclimatizare” și de sorire... Pentru cele 3 luni neîmplinite ale lui la momentul acestei „expediții” cred că performanța a fost remarcabilă!

De-a bușilea prin Apuseni

Au mai urmat apoi ture de o zi-două, la Grădina Zmeilor din Sălaj, prin Cheile Turzii, pe Valea Arieșului, și am ajuns chiar și la Sarmizegetusa Regia în Munții Godeanu, în căutarea strămoșilor noștri daci din trecutul învolburat al acestor părți de lume.

Un pui de dac de la Sarmizegetusa Regia

 

Toate aceste ieșiri au fost pentru Matei tot atâtea prilejuri de a-și face noi prieteni și de a cunoaște lumea, atât vizual, cât și tactil, gustativ (florile minunat colorate de pe pajiștea de la Muntele Rece păreau foarte gustoase!) și olfactiv (ce bine mirosea a rășină și a verde în pădurile de pe Valea Arieșului!).

Pe Valea Arieșului, cu un amic

Prin Apuseni, descoperind lumea

           După aceste ture de inițiere și de antrenament ( J ) au urmat și ieșiri mai tehnice și de anduranță, cum ar fi cea din 1-2 decembrie 2012 din Bucegi, unde am reușit să ne adunăm din cele patru zări (din Moldova, din Muntenia, din Transilvania), colegi, prieteni și cunoscuți, pentru un 1 Decembrie la 2.505 metri la Cabana Vâful Omu, deasupra norilor și deasupra grijilor.

La Cabana Vârful Omu, 1 Decembrie 2012

A fost o ieșire la munte în care Matei a intrat pentru prima dată în contact cu vântul de altitudine, de care nu a fost foarte încântat, dar peste ale cărui neplăceri a trecut în compania Marei și Mariei, cu activități specifice de cabană (joacă), încercând să împartă „păsica” cât mai echitabil între toți trei, sau mișunând prin cabană, printre picioarele adulților care se îndeletniceau și ei mai cu un ceai, mai cu un vin fiert, mai cu o ședință foto pe afară, atât cât permiteau norii care împresurau cabana și toată zona Vârfului Omu (și probabil mare parte din Bucegi).

Cu Mara și Maria la Vârful Omu

Dar performanța cea mai mare consider că este constituită de momentul ajungerii pe Vârful Vânătarea lui Buteanu din Făgăraș, la sfârșitul lui septembrie 2012, deci când Matei avea abia 2 ani proaspăt împliniți, într-o tură făcută împreună cu Răzvan, Adela, Puiu și Coco, începută la Albota, la poalele Făgărașului, și cu apogeu pe vârful de 2.507 metri altitudine, dintr-un masiv montan care ocupă un loc special în sufletul meu. Cred că din totalul ieșirilor mele la munte cele mai multe ture le-am făcut de-a lungul anilor în Făgăraș, atât datorită accesibilității dinspre Bâlea-Lac, pe Transfăgărășan, dar și pentru că au ceva aparte, o structură unică în România, cu creasta principală întinzându-se amplu de la est la vest pe câteva zeci de kilometri, și cu toate crestele secundare plecând către nord și către sud precum scheletul unui uriaș din piatră, iar in toată această întindere montană locurile frumoase abundă.

Către creste, cu propriile puteri

Matei s-a comportat din nou admirabil, apelând doar din când în când la transportul „în rucsac”, la mine în spate, și urcând destul de mult ca un adevărat montagnard, mai cu ajutor – mai prin forțe proprii, hotărât și cu voie bună, de la Bâlea-Lac către Șaua Capra, și apoi de la Lacul Capra către Vânătarea lui Buteanu. S-a simțit foarte bine, și dacă nu ar fi vorba de munți (dar chiar și așa) aș putea spune că s-a simțit ca peștele în apă tot timpul cât am fost la peste 2.000 de metri altitudine.

Distracţie totală !

Vremea a fost superbă, și din întreg grupul fiecare a urcat atât cât au ținut balamalele proprii, pe vârf ajungând eu, Matei și Puiu, cei mai vajnici și mai dornici de înălțimi făgărășene!

Să ajungi pe un vârf de 2.507 metri în Făgăraș la vârsta de 2 ani ... Dacă va fi sau nu un montagnard în această viață – nu știu, dar pentru mine această performanță va fi mereu una inegalabilă și îl va face pe Matei chiar și înaintea lui Edmund Hillary montagnardul meu preferat!

Victorie ! - primul vârf de peste 2.500 metri!

Asaltul Nemirei

            Să ajung în Munții Nemira era un gând mai de vechi de-al meu, care îmi tot dădea târcoale de câțiva ani încoace, dar iată că doar o „inspirație de moment” a făcut ca planul să devină realitate (și ce realitate ...).

Inspirația de moment este reprezentată de contextul meteorologic în principal, în sensul că zilele frumoase, senine, cu temperaturi apropiate de 20 de grade ale primei părți a lunii noiembrie m-au provocat parcă să profit de acest timp, având în vedere că iarna bate la ușă și week-end-uri de stat în casă vor tot fi de acum înainte, așa că joi și vineri am făcut planul și am înjghebat echipa de tură, iar vineri seara am fost deja într-un autocar cu destinația Brașov, unde se alipea grupului Paul, după escala din București unde urma să urce în același autocar Daniel.

Deși nu sunt mistic, am simțit că faptul că trupa de Nemira s-a format din cei trei enumerați – Paul, Daniel și subsemnatul – a fost ca un semn că în aceste zile de noiembrie trebuia sa ajungem pe acest munte, în această componență și nu în alta! Spun acest lucru pentru că în august anul trecut în același format de grup am ajuns pe vârfurile Lespezi și Călțun din Făgăraș (2.522 metri altitudine pentru primul și 2.510 m. pentru cel de al doilea), realizând astfel o altă premieră, una dublă chiar: a fost pentru prima dată când am ajuns pe cele două vârfuri (destul de puțin umblate, din cauza relativei dificultăți de a ajunge pe ele), și completam astfel cu ultimele două înălțimi lista celor 13 vârfuri de peste 2.500 de metri din România pe care am ajuns.



În Făgăraș, pe Vârful Lespezi (2.522 m.)

 

Deși ambii sunt frumoși și i-aș recomanda oricui, nu există termen de comparație între Munții Făgăraș și Munții Nemira, sunt munți din categorii diferite, reprezentând două stări de spirit diferite: în timp ce în Făgăraș sentimentul luptei cu înălțimile este persistent, roca golașă și frustă te însoțește constant, iar orizontul este unul total deschis, în Nemira constanta este dată de pădure, orizontul se deschide doar din când în când, pe vârfuri și prin poieni iar sentimentul este unul al plaiului mioritic și al bogăției faunistice pe care o bănuiești dincolo de primele rânduri de copaci de lângă traseu.



Pe un picior de plai, în Nemira



De aceea, “asaltul Nemirei” – așa cum am intitulat această postare – este doar o metaforă din punct de vedere montan-turistic, traseul fiind de fapt o lungă plimbare prin păduri și poieni, asaltul făcând referire de fapt la anii 1916 – 1917 din Primul Război Mondial când creasta principală a Munților Nemira a făcut parte din linia frontului de-a lungul căruia armata română a apărat contra armatelor conduse de von Mackensen ceea ce mai rămăsese din România – adică Moldova, urmele liniei frontului fiind încă prezente la tot pasul, inclusiv pe Vârful Nemira Mare, la 1.649 metri altitudine ( ! ): tranșee, cazemate, fragmente de obuze, cartușe ... Am avut un sentiment ciudat, deoarece într-o tură de munte te aștepți să vezi peisaje, piscuri și văi, creste, să iei parte la viața de tabără la cort, la refugiu sau cabană, într-un cuvânt să fii în natură, departe de realitățile mai mult sau mai puțin bulversante ale lumii contemporane; dar iată că mergând pe plaiurile Nemirei realitățile lumii nebune în care trăim te ajung din urmă, de fapt te preced, te așteaptă acolo, și văzând acele tranșee și cazemate involuntar m-am întrebat: cum au trăit acei soldați români, germani, austro-ungari și ruși viața de front la 1.500 - 1.600 de metri altitudine? – cum puteai să participi la un atac ce presupunea mai întâi să urci alergând o pantă de 100 de metri sau mai mult diferență de nivel ?! – cum era să faci de gardă într-unul dintre aceste tranșee în iarna dintre 1916 și 1917 ? – cum erau aprovizionați cu alimente și muniție, cum erau evacuați răniții ?!

Întrebări care m-au urmărit constant în cele două zile de traseu, și care treceau în planul doi doar datorită peisajelor care se dezvăluiau când ieșeam în poieni sau de pe vârfuri; poziția Munților Nemira în cadrul Carpaților românești este una de excepție, în partea central-sudică a Carpaților Orientali, ceea ce face ca dintr-un punct cu vizibilitate completă, în toate direcțiile, și în momente de atmosferă clară, majoritatea munților din partea centrală a țării să poată fi observați foarte bine. Spre exemplu de pe Vârful Șandru (1.640 m.) cu orizont deschis total către sud, est și vest, și parțial către nord (ușor blocat de pădure) se pot vedea (începând de la nord): Munții Ciuc, undeva departe chiar Ceahlăul, apoi Culmea Pietricica în est, Munții Vrancei și Carpații de Curbură către sud-est și sud, urmează Ciucaș și Bucegi către sud-vest, Piatra Craiului și parțial Făgăraș către vest-sud-vest, și în sfârșit munții Harghitei către vest, dincolo de Depresiunea Râul Negru – Târgu Secuiesc.

Cred sincer că Munții Nemira, cu perspectiva pe care o oferă de pe Vârful Șandru pot constitui un punct ideal de practică geografică pentru studenții la geografie din orice an, având în vedere modul în care diversele grupe montane pot fi observate de aici.

 

Depresiunea Târgu-Secuiesc - Brașov by night



Revenind la concret, după ce ne-am întâlnit cu Paul în Brașov ne-am îmbarcat toți trei în mașina lui, și după o călătorie de două ore și ceva, trecând prin Pasul Oituz am ajuns în Târgu Ocna, unde am lăsat mașina (fiind la drumul principal) și am luat o ocazie până în Slănic Moldova, de unde am intrat în traseu. Citisem pe net că marcajul (bandă albastră) a fost refăcut în luna septembrie 2013 de un club montan din zonă, informație care s-a confirmat, acesta fiind vizibil și amplasat cum trebuie, ceea ce ne-a ajutat destul de mult.

Am început urcușul pe la ora 10, printr-o pădure frumoasă de foioase (fag în principal), prin care am mers vreo trei ore, mai cu o pauză, mai cu o ciocolată, până când am ajuns la un indicator care ne spunea că suntem la jumătatea drumului (1,5 – 2 ore în jos până la Slănic Moldova, și tot 1,5 – 2 ore în sus până pe Vârful Șandru). În jurul orei 14 am început să dăm de poieni și de zone cu vizibilitate, tot pe Culmea Căprioarei fiind, am trecut apoi în etajul coniferelor, ne-am întâlnit cu iubitori ai muntelui pe un atv ( !? ), am mers și-am mers, și parcă nu mai ajungeam, dar într-un final, după ce am făcut dreapta din cărarea principală, am ajuns pe un drum printre brazi la refugiul de pe Vârful Șandru, la 1.640 metri altitudine, undeva în jurul orei 16 și un sfert, numai bine ca să prindem un asfințit frumos undeva departe peste Munții Făgăraș.

 

Dincolo de Depresiunea Brașov - în stânga - Bucegii, în dreapta - Piatra Craiului și Făgăraș

 

La refugiul Șandru ne-am întâlnit cu Cătălin și Radu, doi băieți din Comănești, umblători pe munți ca și noi, cu care am petrecut o seară mai mult decât agreabilă în jurul focului, mai cu ceva cârnați la grătar și conserve de fasole cu costiță bolborosind când le scoteai de pe foc, mai cu o pălincă de la Attila care a ajuns și el pe întuneric la refugiu venind din satul Lemnea de la baza Nemirei, mai cu povești, bancuri și istorii variind de la astronomie la folclor, tot așa până pe la 11 noaptea, când într-un final a trebuit totuși să ne retragem în „vastele apartamente”: eram 6 oameni pentru 4 paturi, așa că eu și cu Daniel – având saci de dormit mai buni – am primit „repartiție” pe jos (pe izoprene de fapt). Dar după cele 6 ore de urcuș susținut de peste zi plus cele câteva duște de pălincă, în ciuda vântului care se stârnise afară, somnul a fost atât de lin ...



Moștenirea omului preistoric: fascinația focului

 

A doua zi ne-am trezit la 6.00 să ne bucurăm de răsărit, și pentru că ne-am trezit așa de dimineață am primit bonus și o mare alpină pe partea dinspre Moldova (dar nu și deasupra Depresiunii Brașov!); și a fost atât de frumos acest răsărit peste marea alpină încât am stat afară din refugiu mai bine de o oră, desfătându-ne cu o imagine de care nu ai parte în fiecare zi.

 

Soarele răsare din mare (alpină)

 

După un mic dejun frugal, pe la 8.30 am luat-o din nou la drum, continuând tot pe bandă albastră prin păduri și poieni cu aspect de gol alpin, prin Șaua Șandrului, apoi pe lângă Nemira Mică, iar după Șaua Nemirei am zărit ceea ce am intuit că este Vârful Nemira Mare, cu o stână amplasată la nici 200 de metri de vârf. Am lăsat rucsacii pe o masă de la stână (era goală, ciobanii fiind deja coborâți la vale cu oile la iernat) și ne-am dus pe vârf, unde ne-am mai bucurat o dată privirea cu o panoramă la 360 de grade, cu Moldova la est și Transilvania la vest, și cu munți, văi și depresiuni cât vezi cu ochii.



Pe Vârful Nemira Mare (1.649 m.)

Ne-am întors apoi la stână unde am luat prânzul și ne-am odihnit puțin, după care am luat-o din nou la picior, și stâng-drept / stâng-drept am trecut de Vârful Farcu Mare (și aici plin de tranșee și de urme de adăposturi), apoi după o coborâre pe lângă o stână părăsită am ajuns în dreptul Farcului Mic (traseul îl ocolește prin stânga), și pe aici pe undeva am fost ajunși din urmă de Cătălin și de Radu, împreună cu care am parcurs ultima parte a traseului, de acum mai mult prin pădure din nou.

Înainte de a intra în pădure am avut o panoramă frumoasă asupra Lacului Poiana Uzului, folosit pentru hidroenergie dar în principal pentru aprovizionarea cu apă (pentru Dărmănești, Târgu Ocna, Onești și inclusiv a Bacăului din câte am înțeles).

Lacul de baraj Poiana Uzului

Și tot așa, trepădând la vale prin pădure o bună bucată de vreme, am ajuns odată cu înserarea la coada lacului, pe un drum asfaltat cândva, dar acum cu aspect de drum forestier, într-o zonă cu case de vacanță, și cu aproape proverbialul meu noroc am fost luați la ocazie la 5 minute, după care fiecare a luat-o în direcții diferite, Paul către Brașov, Daniel a rămas o noapte la rude în Comănești iar eu, după 3 mașini de ocazie, un microbuz și încă o bucată de drum cu trenul am ajuns în Constanța a doua zi dimineața, încheind astfel turul de week-end montan.

Așadar, ca și epilog, a fost o tură montană într-o componență de echipă deja rodată pe crestele Făgărașului, în niște munți frumoși cu un aer de poveste, unde datorită situării geografice te simți cu adevărat în țara munților, și de unde revii obosit fizic – dar în același timp încărcat de energie, necesară până la următoarea tură – oriunde va fi ea.

Expediție lângă Ecuator – Gunung Kinabalu, Malayezia

Anul în curs – 2013 – deși a fost modest în ceea ce privește ieșirile mele la munte (doar 2 ieșiri până acum - în octombrie, și nu prea mai întrevăd vreo ieșire până la sfârșitul anului ...) – a avut totuși un eveniment de „top 3”, și anume expediția din martie de pe Gunung Kinabalu (Mount Kinabalu), cu Low's Peak, 4.095 m. altitudine - cel mai înalt vârf din Asia de Sud-Est.

Așa cum mi-am făcut deja un obicei, turele mele montane externe de până acum s-au „grefat” pe un concediu deja stabilit, de familie, din care „am rupt” și eu 1-2 zile pe care le-am dedicat înălțimilor; la fel s-a întâmplat și în acest caz, unde din cele două săptămâni de sejur în Singapore și Malayezia am făcut planul împreună cu vajnicul montagnard Viorel Căpățână să ne rezervăm două zile pentru a ne lua la trântă cu acest Gunung Kinabalu malayezian, având în vedere că oricum urma să ajungem în marea insulă Borneo (a treia insulă de pe glob ca mărime, după Groenlanda și Noua Guinee). Borneo a avut pentru mine dintotdeauna o rezonanță misterioasă, a fost echivalentă cu aventura, datorită în cea mai mare măsură lecturilor din copilărie din Jules Verne; așadar, zis-și-făcut, după o escală de câteva zile în Singapore și apoi două nopți petrecute intr-un hotel din Kota Kinabalu, iată-ne – pe mine și pe Vio – într-un microbuz gonind nebunește pe niște serpentine tăiate prin pădurea ecuatorială, cu destinația Timpohon Gate, poarta (la propriu și la figurat) de intrare în traseul care duce către Low's Peak.

Am fost preluați dimineața pe la 7 din fața hotelului, și după vreo 3 ore de goană pe serpentine, la un moment dat, ieșind din văi pe o creastă cu perspectivă, am văzut cu cine voiam să ne măsurăm puterile ...



Gunung Kinabalu ridicându-se deasupra pădurii tropicale

Organizarea malayezienilor în materie de turism mi se pare fenomenală, comparativ cu România ... Am ajuns prima dată într-un centru de primire a turiștilor, unde ni s-a repartizat un ghid – alocat doar pentru mine și pentru Vio! – ecusoane magnetice inscripționate cu numele noastre, intrucțiuni despre traseu și un pachet cu masa de prânz, care urma să fie servită pe traseu; da, toate aceste facilități au fost contra-cost, dar mi-aș dori ca și la intrarea în Parcul Național Retezat sau în Ceahlău să existe așa ceva, mi-aș dori ca turismul de munte din România să însemne și altceva decât cel mult menținerea marcajelor de traseu – și acestea amenajate în mare măsură pro-bono de către diverse asociații montane private, fără ca statul român să miște un deget! E adevărat că trebuie și să ai cu cine (pentru cine) să faci aceste facilități: ampla acțiune de acum câțiva ani de amplasare a unor refugii destul de „arătoase” (inclusiv iluminate fotovoltaic) în Făgăraș a fost urmată de o degradare în foarte scurt timp a respectivelor facilități, de către ciobanii din zonă, dar și de către „turiști” ... așadar, de ce să te chinui degeaba ?! ...

Ei, dar revenind la Kinabalu, după ce am plecat de la acest centru de primire – plin de japonezi, australieni, olandezi ( ? ), chinezi (nimic anormal), singaporezi și câțiva malayezieni – am ajuns după vreo 10 minute la Timpohon Gate, o poartă în adevăratul sens al cuvântului, cu paznic (ranger), de care abia după ce am prezentat ecusoanele am putut să trecem, și am intrat efectiv în traseu, însoțiți de ghidul nostru Joseph Kolis, un băiat simpatic și inimos care urma să ne însoțească în următoarele două zile.

Și am început astfel urcușul, trecând prima dată pe lângă Carson Fall, un fel de Cascada Cailor asiatică mai puțin spectaculoasă decât cea de la Borșa, și urmând apoi etapele din jumătate în jumătate de kilometru marcate pe marginea potecii, pe niște marcaje care aveau atât un rol pozitiv – pentru că știam că în prima zi aveam de urcat 6 kilometri, și marcajele îți dădeau posibilitatea să știi cât ai făcut și cât mai ai din traseu, dar și un rol psihologic ușor negativ, pentru că deși știam că la fiecare jumătate de kilometru urmează o plăcuță care ne va spune la ce kilometru suntem, când mergeai și tot mergeai și nu mai apărea plăcuța ... exista un risc de demoralizare.

Vremea a fost bună, dar vizibilitatea nu era optimă, întrucât aflându-ne deja la punctul de plecare la o altitudine de peste 1.800 metri ne aflam practic în nori, pe care îi vedeam venind, înconjurându-ne, trecând, apoi veneau alții, și tot așa, în acest fel pe primii 2-3 kilometri ai traseului aflându-ne în mod constant într-o ceață lăptoasă cvasi-permanentă.

 

Nepenthes villosa - o varietate endemică de plantă carnivoră

Am urcat astfel de la 1.866 metri, de la Timpohon Gate, kilometru cu kilometru, din adăpost în adăpost (amenajate de administrația parcului tot cam din jumătate în jumătate de kilometru), treaptă cu treaptă (pe sectoarele cu scări), sau bolovan cu bolovan, admirând natura din jurul nostru. În afară de urcușul asiduu al primilor kilometri ar mai fi de menționat din această primă parte a traseului plantele carnivore din familia Nepenthes - o atracție exotică reală, și mai ales atacul care s-a petrecut asupra noastă – a lui Viorel mai exact: natura din Borneo ne-a atacat, mai exact o veveriță de pădure zăludă a încercat să halească hulpav jumătate dintr-un deget de-al lui Viorel, în momentul în care acesta a vrut să o servească politicos cu un biscuit ... ce să mai, o fază demnă de cascadorii râsului, văzându-l pe Viorel dând din mână cu veverița agățată de deget! – episod care ne-a binedispus pentru tot restul zilei!



Veveriţa de munte (mountain ground squerrel)

 

Și tot așa, mai depășind din când în când alți turiși, mai fiind și noi la rândul nostru depășiți de câte un cărăuș (fiecare cu niște saci imenși în spate, sau cu diverse alte poveri, între care lăzi cu fructe, rucsaci supra-etejați sau chiar butelii de un metru și ceva înălțime!), am ajuns după aproximativ 6 ore la punctul terminus al primei zile – Cabana Laban Rata, la 3.272 metri altitudine.



Cabana Laban Rata, la 3.272 m.

 

Laban Rata este cabana principală în cadrul unui complex de câteva cabane constituind punctul median al traseului de ascensiune către Low's Peak, traseu care poate fi făcut și într-o singură zi, dus-întors, dar doar de către cineva cu o condiție fizică optimă, și cu plecare de la 1.800 metri (Timpohon Gate) chiar la ivirea zorilor (noi am ajuns acolo abia pe la 10 dimineața, după plecarea pe la 7 din Kota Kinabalu). În Laban Rata am găsit și un restaurant, cu un meniu destul de în regulă (în principal mâncăruri asiatice, dar bune), și tot acolo erau cazați ghizii și o parte din turiști; noi am fost cazați un pic mai sus, într-o altă cabană, Gunting Lagadan Hut, la 3.323 m., o cabană mai puțin dotată decât Laban Rata, dar cu o priveliște care ne-a încântat!



De pe prispa cabanei Gunting Lagadan

 

După ce am ajuns la Laban Rata pe la 5 după-amiază, mai întâi am schimbat tricourile (altfel fugeau toți turiștii de pe munte, împreună cu toată fauna și poate și o parte din floră J ), apoi ne-am relaxat o bucată de vreme, am explorat cabana și împrejurimile (adică am dat o tură de cabană), și pe la 6 am servit cina la una din mesele din balconul restaurantului, de asemenea cu o priveliște ... de nedescris (de aceea pun încă o foto).



O cină la înălţime

După cină ne-am retras către Gunting Lagadan Hut, am mai stat un pic de vorbă pe prispa cabanei cu vreo 3 malayezieni din Kuala Lumpur care și ei încercau să-și cunoasca mai bine țara și care la fel ca pe la noi ne-au servit cu o „tărie” artizanală preparată din nucă de cocos (oare or fi având și ei cazane de rachiu ca ale noastre, unde în loc de prune folosesc nuci de cocos ?! ), după care ne-am retras la somn în cameră, unde eram cazați împreună cu un cuplu din Noua-Zeelandă. Trebuia să dormim devreme deoarece trezirea era programată la 2 dimineața, în așa fel încât la trezire să luăm și un mic-dejun rapid, după care la maxim 3 să plecăm în traseu, pentru ca răsăritul să ne prindă pe vârf; și cum până pe vârf erau vreo 2 ore bune de mers, pe întuneric, cu lanterna frontală, era bine să ai la activ măcar vreo 2 ore de somn în noaptea respectivă. Și doar vreo 2 ore de somn am prins și noi, deși ne-am băgat în paturi pe la 10, pentru că oboseala, puștanii fugărindu-se pe holuri și adrenalina nu ne-au lăsat să adormim din prima, ci doar undeva spre miezul nopții ...

Aceeași adrenalină care nu ne-a lăsat să adormim ne-a trezit și înainte de ora la care pusesem ceasurile să sune, și în consecință am fost printre primii la ușa restaurantului să ne luăm micul dejun de la ora 2 noaptea ( ! ) – dar asta ne-a ajutat să fim printre primii și la plecarea în traseu, ceea ce a fost pozitiv pentru că ghidul nostru Joseph ne spusese că există câteva porțiuni de „lanțuri” (cordelină de fapt) unde de obicei apar „ambuteiaje”, pentru că 100 și ceva de oameni plecați aproximativ în același timp de la Laban Rata ajung cam în același moment la aceste sectoare pe care nu poate trece decât câte o persoană la rând.
 

Viorel pe unul din sectoarele de „cățărare”

După micul dejun super-rapid (un ceai și 2-3 felii de pâine cu unt plus ceva dulcețuri) am luat-o la pas pe traseu, cu frontalele la loc de cinste (adică în frunte J ), și am urcat vreo două sectoare de cordelină, apoi am traversat pe curbă de nivel o vale cu ceva grohotiș, a mai urmat apoi un sector ușor de cordelină, după care am ajuns pe un fel de platou ușor înclinat, unde deja eram la peste 3.900 m. altitudine. Am mai înaintat vreo 15-20 minute, și deși era întuneric, iar frontalele nu te ajută decât pe distanțe mici, de câțiva metri, la un moment-dat am realizat că suntem în fața urcușului final, pentru că se ghicea în fața noastră o formă masivă, sumbră, schițată din loc în loc de câțiva licurici – de fapt de frontalele celor de mai sus în traseu; cu jumătate de oră înainte de răsărit, pe la 5 și un sfert am ajuns pe vârf, am făcut 2-3 poze, și apoi am așteptat răsăritul, în timp ce urmăream șarpele de lumină format de lanternele frontale ale celorlalți (mulți) colegi de tură, unduindu-se și modificându-și forma permanent, în deplasarea către noi, spre cel mai înalt vârf din Borneo.
 

Pe Low's Peak, cu d-l profesor Vio Căpăţînă şi ghidul Joseph Kolis

Răsăritul a venit încet, dezvăluind treptat peisajul la 360 de grade față de Kinabalu, cu Marea Chinei de Sud către vest și nord-vest, și cu un teritoriu misterios, acoperit de neguri și de cețurile dimineții către nord, est și sud, desprins parcă din mai sus pomenitele cărți ale lui Jules Verne.



South Peak (dreapta), simbol al Malayeziei, deasupra Insulei Borneo

Am stat în zona vârfului mai bine de o oră, nemaisăturându-ne de priveliște, în schimbare cromatică permanentă, pe măsură ce soarele se ridica tot mai sus, și urmărind cum grupuri mai mari sau mai mici încă mai atingeau pentru prima dată în acea zi vârful, în funcție de condiția fizică a fiecăruia, de vârstă, de ora de plecare de la Laban Rata, ș.a.m.d.

Am avut parte și de un fenomen de care auzisem, dar pe care nu-l văzusem „pe viu” până atunci – piramida de umbră a muntelui reflectându-se asupra zonelor mai joase din jur; se pare că și în România fenomenul piramidei holografice apare în Ceahlău, cu un maxim de vizibilitate în ziua de 6 august a fiecărui an (pentru că doar atunci soarele răsare dintr-o anumită poziție).

 

Piramida de umbră a muntelui Kinabalu

După reîncărcarea bateriilor, atât a celor fizice cât și a celor sufletești în fața unor asemenea priveliști, cu o oarecare părere de rău – cel puțin eu – am început coborârea, mai intâi de pe vârful propriu-zis, apoi pe platoul de sub vârf (unde ne-am mai întâlnit cu câțiva temerari care încă mergeau către vârf), și tot așa,  către Gunting Lagadan Hut și apoi Laban Rata, unde am mai servit o masă (un al doilea mic-dejun), ne-am decazat, și apoi din nou prin pădurea ecuatorială am început lungul drum al coborârii.

 

Inevitabila coborâre

După cum se știe, de multe ori coborârile sunt mai solicitante decât urcușurile, și așa a fost și pentru noi de data aceasta! Am suferit amândoi – și eu și Viorel, unii mai în tăcere, alții mai vocali, J – dar mai luându-ne cu vorba, mai foto-vânând câte o veveriță sau diverse flori, am reușit să parcurgem cei aproape 9 kilometri și în sens invers, cu săracul ghid Joseph dând dovadă de o mare răbdare cu noi, din cauza pauzelor care abia ce se terminau, că începea alta!

În sfârșit, după 12 ore de la trezirea de dimineață, pe la ora 14 și ceva am ajuns la Timpohon Gate, apoi la Kinabalu Park Headquarters, unde ne-am despărțit de Joseph și am primit câte o diplomă „arătoasă” care certifica faptul ca acum făceam parte din categoria „crème de la crème” (J) a celor care ajunseseră pe cel mai înalt vârf al masivului Gunung Kinabalu - Low's Peak cu ai săi 4.095 m.; am fost preluați apoi din nou de un microbuz condus de un șofer malayezian care a vorbit atât de mult că ar fi surclasat orice italian la un concurs de logoree, dar care după aproximativ 3 ore ne-a depus în siguranță pe cheiul de la Sutera Harbour, de unde ne-am îmbarcat pe o barcă cu motor către Manukan Island, unde a urmat o binemeritată și dinainte plănuită refacere după maratonul celor două zile solicitante în munții din Borneo.



Gunung Kinabalu văzut de pe insula Manukan