Rodnei februarie 2012 – pe acoperişul Orientalilor

Aşa cum de vreo 14 ani încoace mai în fiecare iarnă am organizat împreună cu grupul de montagnarzi de la Geografie-Geologie din Iaşi tura hivernală de munte, şi în 2012 am purces a întreprinde această ieşire devenită deja tradiţională.

Pregătirile teoretice le-am început de prin noiembrie anul trecut, când am lansat invitaţia pentru un Parâng de iarnă, ca să se poată organiza cum trebuie toată lumea (examene, concedii, etc.) dar, ca de destule ori, socoteala din noiembrie nu s-a potrivit cu cea din februarie, când trebuia sa plecăm.În primul rând, sfârşitul lui ianuarie şi începutul lui februarie au adus în România cele mai mari zăpezi de ... mulţi ani încoace, ceea ce a făcut ca ieşirea într-un munte din Meridionali sau Orientalii sudici să nu mai fie ceva realizabil – rămânând astfel doar variante de masive din nordul Carpaţilor Orientali (s-au avansat variantele Gutâi, Rarău-Giumalău, Rodnei, Călimani).

În al doilea rând, când s-a conturat totuşi faptul că vom merge în Munţii Rodnei, cu urcare prin Borşa, s-au mai adăugat şi indisponibilităţile de ultim moment, şi una peste alta până la urmă echipa de Rodnei februarie 2012 a fost formată din urmatorii membri: Cosmin Ceucă, Alex zis Bulan, Mike Bulleye, expatul Adi Oso (venit special din UK pentru această expediţie J), Serjaque si subsemnatul.

Aşadar, eu am plecat din Bucureşti către Cluj cu maşina şi acolo am stabilit „base-camp 1” în care a rămas Matei (adică la bunici la Cîmpia Turzii), şi tot din Cluj l-am preluat şi pe Serjaque, şi împreună am fixat direcţia Borşa unde ne-am întâlnit cu grupul principal - ceilalţi patru membri ai expediţiei veniţi de la Iaşi cu un microbuz. Ajungând mai devreme cu vreo două ore în Borşa faţă de băieţi, am urcat cu maşina din Borşa prin Borşa Pietroasă, până foarte aproape de punctul „la Mânăstire”, unde Serjaque a rămas cu rucsacul meu şi al lui iar eu am coborât iar în Borşa să-i „culeg” şi pe ceilalţi băieţi.

Având în vedere prima urcare către „Mânăstire”, care a fost destul de aventuroasă (deşi aveam cauciucuri de iarnă, panta era destul de mare, drumul nu prea lat, şi din sus mai veneau ba o maşină, ba un car cu lemne, ba o sanie încărcată cu copii), la a doua ascensiune am decis împreună cu băieţii să montăm şi lanţurile de iarnă, luând în calcul şi faptul că acum eram în maşină cinci oameni plus patru rucsaci (şi Nissan Almera nu este un 4 X 4 ... ).

Datorită în principal dibăciei lui Alex, dar şi ingeniozităţii inginereşti demonstrată de Adi Oso & Mike am reuşit să montăm lanţurile, şi ne-am lansat în viteză (a 2-a) către locul unde ne aştepta Serjaque; datorită lanţurilor am urcat mult mai bine, în ciuda greutăţii „încărcăturii”, reuşind de data aceasta chiar să trecem pe lângă Serjaque, mai sus, ajungând până la „la Mânăstire” (unde chiar este o mânăstire în care măicuţele ne-au invitat şi ne-au omenit cu un ceai fierbinte, numai bun înainte de urcare).După pauza de ceai şi pregătirile de la mânăstire (unde am lăsat maşina) am luat rucsacii la spinare şi uşor-uşor, printre fâneţe acoperite de zăpadă şi „hambare de fân” (probabil că local sunt denumite altfel) am început să urcăm în jurul orei 15.30 pe traseu, marcat ici-colo pe câte un copac, pe câte un gard ...

După prima noapte la cort

 

Vorbisem la Staţia Meteo Iezer cu meteorologii de serviciu, ne-au spus că ne aşteaptă şi că vom face cam 3 ore, maxim 4, asta însemna că la cel târziu 8 seara ar fi trebuit să fim la cabană (la staţia meteo); ei bine, deşi prima jumătate a traseului a mers ok, chiar primele trei sferturi din traseu aş putea spune (asta şi pentru că era încă ziuă şi am văzut bine pe unde mergem), la un moment-dat, în jurul orei 21 (în zona „Izvor”) am realizat că drumul dispare brusc, şi în ciuda tuturor căutărilor noastre nici nu am mai dat de el în acea seară!

După mai bine de o oră de încercări de găsire a drumului, prin explorarea tuturor direcţiilor posibile din faţa noastră, într-un arc de cerc de 180 de grade, căutând şi după indicaţiile pe care ni le dădeau meteorologii prin telefon, am abandonat ideea de a mai ajunge atunci seara la staţia meteo, şi am decis să ne întoarcem câteva zeci de metri până la limita pădurii şi să punem corturile.

În camera de zi

 

A fost cea mai bună idee în momentul respectiv, având în vedere că era deja destul de întuneric (cu lanternele frontale nu am reuşit să găsim drumul) şi în plus unii dintre noi nu mai erau chiar în formă optimă, după 5 ore de urcuş plus încă aproape două de căutat traseul (şi-au spus cuvântul oboseala, deshidratarea, şi echipamentul parţial neadecvat ...). Am pus corturile, am facut în viteză şi un ceai să ne hidratăm şi să ne mai revenim, cine a mai putut a mâncat câte ceva, şi la somn!

Bucătăria

 

A doua zi ne-am trezit în jurul orei 10, obosiţi fiind după solicitările zilei anterioare, ninsese puţin peste noapte, ne-am dezmorţit, ne-am permis un mic-dejun prelungit, şi am pornit din nou către staţia meteo în jurul orei 12.

Mare de nori dincolo de Vârful Rebra (2.225 m.)

 

Am ajuns din nou la punctul unde cu o seară înainte pierdusem traseul şi cam în 5 minute am găsit şi drumul mai departe (traseul cotea brusc în stânga, într-un unghi de 75 de grade faţă de drumul pe care veneam noi ...).

După ce am urcat puţin şi apoi am depăşit un sector de câteva zeci de metri unde a fost nevoie de colţari, la orele 14 eram deja la staţia meteo, iar la 15.00 deja eram în bucătărie, unde am încins un ospăţ îmbelşugat, în cinstea reuşitei de moment (ajunsesem totuşi la staţia meteo de la 1.785 metri altitudine atât de mult visată cu o seară inainte!).

Restul zilei a fost leneveală şi refacere (vremea oricum nu ar fi permis altceva – afară ningea şi era ceaţă), cu încă un ospăţ de seară având punctul culminant odată cu apariţia unui pet de 2 litri de Neumarkt dulce-amărui transportat până la cabană cu abnegaţie, cu cârca (la propriu) de către Mike. Ce deliciu, pentru acel loc şi acel moment!

La 6 oameni câţi eram, ne-a ajuns doar pe-o măsea, dar „important e să participi”! După berea binemeritată au urmat povestiri, amintiri şi ceva bancuri la gura sobei, şi apoi am adormit toţi ca nişte prunci, legănaţi ba de „Povestea lui Muc cel Mic” de pe Iphone-ul lui Oso, ba de „Ursul păcălit de vulpe” de pe al meu ...

Alarmele ceasurilor (telefoanelor de fapt) au fost setate pentru ora 6 dimineaţa, ne-am ridicat din paturi totuşi undeva în jurul orei 7, având ca şi ţintă atingerea Vârfului Pietrosu Mare, 2.303 metri altitudine, cel mai înalt vârf din Carpaţii Orientali.

După un mic-dejun frugal am plecat în traseu pe la 8.30, cu echipament lejer, pentru o tură de o zi. Am abordat circul Iezer prin est, pe sub Vârful Piatra Albă (2.034 metri), pe care am ajuns după aproximativ două ore de ascensiune susţinută, la colţar şi piolet. Odată ajunşi în creastă şi vizibilitatea a început să fie din ce în ce mai bună, iar când eram aproape de Vârful Grohotu (2.203 m.) vremea a început să tindă către calificativul „perfectă”. Am trecut şi de Grohotu, şi în drumul de creastă către Pietrosu Mare marea de nori din stânga noastră (către sud, sud-vest şi vest) s-a desfăşurat maiestuoasă, ireală, dincolo de Vârful Rebra (2.225 m.) răsplătind din plin efortul depus până atunci.

Pe Vârful Pietrosu Mare, 2.303 metri altitudine, cel mai înalt vârf din Carpaţii Orientali

 

În jurul orei 13.30 am ajuns pe Pietrosu Mare, ţinta expediţiei noastre, şi de la înălţimea celor 2.303 metri îngheţaţi ne-am bucurat ochii de panorama superbă, la 360 de grade, cu Maramureşul către nord şi nord-vest (cu Borşa în prin-plan şi Moisei un pic mai la stânga) şi întregul masiv al Rodnei către sud şi sud-est (undeva departe către sud-est se iţea solitar din marea de nori şi Vârful Ineu, lângă care în tura de iarnă din 2009 dormisem o noapte la cort cu Mike şi cu Serjaque).

Performanţa atingerii vârfului a fost cu atât mai frumoasă cu cât eram toţi acolo, şi ajunsesem pe vârf împreună, după momente de îndoieli asupra reuşitei, în prima seară când am pierdut drumul sau chiar în dimineaţa plecării către Pietrosu Mare („oare nu e prea mult pentru mine?...”).

Deasupra norilor

 

După aproximativ o oră de savurat aerul înălţimilor pe vârf, am luat-o uşor înapoi pe creastă către Vârful Grohotu, cu Adi Oso în avangardă, şi cu planul de a coborâ în căldare pe un horn chiar înainte de Vârful Piatra Albă, traseu care părea mai abordabil decât coborârea directă pe deasupra Lacului Iezer, pe traseul clasic de vară (unde deşi avalanşele plecaseră la vale cu o săptămână înainte, tot mai era ceva zăpadă). Planul a funcţionat, şi coborârea pe acel horn a fost mai uşoară decât estimasem (ne-am şi legat în coardă, pentru o mai mare siguranţă la coborâre).

Staţia Meteo Iezer, la 1.785 metri altitudine

 

Am ajuns cu bine la staţia meteo când deja se înnopta, dar pentru a da o mână de ajutor meteorologilor de serviciu am mers să aducem apă, care se obţinea săpând o copcă de vreo jumătate de metru adâncime in Lacul Iezer, cu ranga, şi era scoasă apoi cu o cană şi pusă în peturi (am avut cu noi 3 saci de peturi, dar am ajuns înapoi doar cu 2 din cei 3 saci, vântul „furându-ne” unul din saci, înainte de a apuca sa umplem sticlele cu apă ... ); s-au remarcat în „operaţiunea copca” Mike, pentru abnegaţia cu care a urmărit peturile luate de vânt şi pentru eficienţa în a scoate apa din lac prin copcă cu cana, şi Serj, pentru stoicismul spartan cu care la întoarcerea către cabană a înfruntat viscolul cu ... pieptul gol, într-o ţinută demnă mai degrabă de Vama Veche ...

            Restul serii s-a scurs plăcut, cu o cină binemeritată şi câteva păhărele de pălincă „din partea casei”, recompensă pentru apa adusă din Iezer; după care Muc cel Mic, Ursul şi Vulpea, Beyoncé şi Buddha Bar plus alţi artişti şi personaje, admirându-ne realizarea de a fi ajuns pe vârf, ne-au ajutat să adormim lin şi adânc, aranjaţi ca sardelele în cutie, câte 3 într-un pat ...În cea de a patra zi a expediţiei ne-am luat la revedere de la meteorologi şi de la Căldarea Iezerului, şi după vreo două ore ( ! ) am ajuns la mânăstire, am recuperat maşina care încărcată cu 6 oameni + 6 rucsaci a slalomat cu graţie pe Valea Pietroasă către Borşa.

După ce în Borşa ne-am despărţit de vajnicul Adi Oso care a plecat cu microbuzul către Iaşi, vacanţa lui în România fiind pe sfârşite, cei cinci muschetari rămaşi am decis să mai efectuăm şi un epilog al acestei ieşiri în Maramureş, şi am plecat către Borşa-staţiune, de unde am urcat cu telescaunul până la cota 1.300, şi apoi per pedes pe sub linia de teleschi ne-am îndreptat către mistica Stână din Poiana Ştiol, despre care auzisem atâtea povestiri ...

Când am început urcuşul cu telescaunul de la baza pârtiei Borşa-staţiune vizibilitatea era acceptabilă, dar undeva către jumătatea traseului am intrat deodată într-o zonă crepusculară de ceaţă destul de compactă, care reducea vizibilitatea până la a vedea doar 2 scaune din faţă şi 2 din spate (câteva zeci de metri); peisajul, atât cât se vedea, era totuşi frumos, cu brazii şi molizii care odată cu ascensiunea noastră pe lângă ei răsăreau din ceaţă ca nişte străjeri ai muntelui uriaşi, dar care spunându-le cuvântul secret („telescaun” J) te lăsau să treci şi rămâneau în urmă, tăcuţi şi gânditori şi apoi se pierdeau în ceaţă la fel de fantomatic cum apăruseră.

După ascensiunea rapidă cu telescaunul şi apoi cea un pic mai solicitantă pe sub linia de teleschi cu rucsacii în spate, am ajuns în zona platoului Ştiol, în apropiere de Vârful Ştiol (1.611 m.), de unde bazându-ne strict pe busola internă a lui Alex – dublată ce-i drept de experienţa faptului că mai fusese în zonă şi o cunoştea cât-de-cât – ne-am îndreptat prin ceaţă, ajutându-ne şi de scurtele momente de vizibilitate extinsă către Stâna din Poiana Ştiol, acest loc încărcat pentru unii dintre noi (Alex şi Mike) de o sacralitate eliberatoare a renunţării şi a părăsirii, din vremea unui revelion trecut petrecut pe aceste plaiuri ...

Am ajuns odată cu întunericul la Stâna din Poiana Ştiol, unde am realizat că stâna nu e chiar o stână în sensul clasic al cuvântului: era o casă cu două camere plus o mică bucătărie-cămară, cu acoperiş, cu geamuri, cu paturi, mese şi sobe, ce să mai! – un lux în condiţiile date! J E drept că era cam complicat să facem focul, plus că s-ar fi încălzit probabil după o zi sau două, aşa că ne-am cazat în camera care ni s-a părut mai primitoare, am desfăcut sacii de dormit, am scos mâncarea, şi ajutându-ne şi de primusuri (pentru supe şi ceaiuri calde) ne-am întins la ospăţ.

Adăugând un pic de pălincă pentru o încălzire mai susţinută a spiritului, seara a trecut sărind de la o povestire la un banc, de la o amintire la un rezumat de film sau de documentar, şi undeva spre miezul nopţii s-a stins şi ultima lanternă frontală şi am trecut toţi pe modulul „somn”.

A doua zi (ultima a acestei ture) vremea a fost de vis, după ce cu o zi înainte ne-am „luptat” cu ceţurile!

Cerul era de un senin ireal, iar combinaţia de culori intense alb-verde-albastru (zăpadă-pădure-cer) era parcă o carte poştală pictată de un artist inspirat, trimisă nouă cu mesajul: „iată minunea şi măreţia naturii, pentru voi cei care o căutaţi!”.

Retragerea dinspre Stâna din Poiana Ştiol

 

Ne-am bucurat ochii de ceea ce ni se oferea, am făcut 1001 poze, ne-am şi „sorit” puţin, şi deşi parcă nu am mai fi plecat de acolo, într-un final am luat rucsacii la spinare, şi încet-încet, ca nişte furnici într-un ocean alb-albastru am început retragerea către Borşa, pe acelaşi drum pe care cu o seară înainte nu vedeam la 100 de metri.

Am coborât pe sub teleschi, apoi pe sub telescaun, şi aventura Rodnei februarie 2012 a luat sfârşit în momentul în care cei trei plăieşi din est – Alex, Mike şi Cosmin – s-au urcat în microbuzul de Iaşi, iar eu cu Sergiu am pus cap-compas vest (sud-vest mai exact), şi am dat bice Nissanului nostru către Cluj, lăsând în urmă maiestuoasele vârfuri Pietrosu Mare şi Rebra pe lângă care hălăduisem câteva zile bune, pe acoperişul Orientalilor.

 

Pietrosu Mare si Rebra dinspre Moisei