După vreo două încercări mai mult sau mai puţin
nereuşite de a ajunge pe crestele Retezatului iarna (prima prin 1998 împreună
cu băieţii de la Ştiinţa Mediului anul 2, alta cu Reţi prin 2005), februarie
2011 s-a dovedit a fi luna care a reuşit sa îmi “ostoiască” aceasta (aproape)
obsesie, veche de mai bine de un deceniu ( ! ).
Am pus deci la cale această ieşire începând de
prin ianuarie, împreună cu trupa de bază din Iaşi: Alex
Busuioc supranumit Bulan (se pare că este foarte norocos de felul lui ...), d-l
profesor Mike de la UAIC, Serj Costobocul tarabostes, Dan Butuc amazonianul (la
vremea aceea încă ne-amazonian ...) şi subsemnatul.
Trupa de şoc |
Aşadar,
după ce m-am alăturat în gara din Cluj grupului plecat din Iaşi cu vestitul „tren
al foamei” (acceleratul Iaşi – Timişoara), am descins în întunericul orei 5 şi
jumătate dimineaţa în gara din Ohaba de sub Piatră, după ce am schimbat ruta în
Simeria.
După
un scurt moment de orientare spaţio-temporală am reuşit să ne îngrămădim într-un
microbuz care ne-a dus o bucată bună de drum, până în satul Nucşoara, de aici
urmând să începem ascensiunea propriu-zisă.
Încet-încet
am luat-o la pas pe Valea Pârâului Nucşoru, şi în jurul orei 9 şi jumătate am
ajuns la Cârnic, ultima etapă înainte de intrarea în Parcul Naţional Retezat,
mai sus, înainte de Cabana Pietrele; după un mic-dejun consistent, menit să ne
susţină în efortul ce urma să vină, am intrat în traseu din nou, şi după încă
vreo câteva ore am fost la Cabana Genţiana, situată la 1.672 de metri altitudine,
unde am decis să stăm în prima seară, pentru că nu mai erau decât vreo 2 ore de
lumină, şi oricum fusese o zi lungă.
După
un somn bun în podul-mansardă al Genţianei, amenajat ca un refugiu mai
confortabil, având chiar şi o sobă, dimineaţă la ora 9 eram deja din nou în
traseu, iar la 11 şi jumătate atacam frontal Şaua Bucura; deşi a durat doar o
jumătate de oră până sus în şa, nu a fost un urcuş simplu, datorită zăpezii şi
pantei destul de mari.
Atac la Şaua Bucura! |
Amiaza
ne-a găsit în şa, admirând Valea Pietrele către nord-nord-est, circul şi Lacul
Bucura către sud-sud-vest, Vârful Peleaga către est dincolo de Custura Bucurei
( 2.370 m.) şi Colţii Pelegii şi Vârfurile Bucura ( I şi II) către vest; către
acestea din urmă am şi decis să mergem, lăsând rucsacii în şa, pentru că tot pe
acolo urma să ne întoarcem.
Ascensiunea
către Vârful Bucura a fost una frumoasă, o plimbare (rucsacii erau jos în şa),
doar la colţar şi piolet, pe zăpada scârţâind sub bocanci, dându-ţi acel
sentiment unic pe care doar iarna pe crestele munţilor îl poţi avea, un
sentiment al măreţiei naturii dar şi al măreţiei omului care poate ajunge în
acel loc, în acel moment, ca un grăunte însufleţit şi multicolor în imensitatea
albă a iernii montane. Orele
de trudă cu rucsacul în spate la urcuş sunt compensate cu vârf şi îndesat de
aceste momente de catharsis, de revelaţie şi de împlinire, de împăcare cu lumea
si cu “bolta plină de stele”!
Circul glaciar Bucura, înconjurat de Şaua Bucura, Custura Bucurei (2.370 m.), Colţii Pelegii şi Vârful Peleaga (2.509 m.) |
Momentul atingerii vârfului ( 2.433 m.) a fost şi
el unul de împlinire, deşi unii dintre noi speram sa putem merge mai departe,
către Vârful Retezat, dar calculând ne-am dat seama că nu prea mai era timp
(trebuia să recuperăm rucsacii din şa şi apoi să mergem către Refugiul
Salvamont Bucura), şi în plus cineva venind dinspre Retezat ne-a spus că
traseul are sectoare dificile de stâncărie cu gheaţă şi zăpadă îngheţată, aşa
că am renunţat la idee …
Am înfruntat timp de vreo jumătate de oră acolo pe
vârf vântul care parcă nu ne voia în acel loc, ne-am bucurat retina cu tot ceea
ce puteam cuprinde cu privirea în cele patru zări, am avut evident şi momentul
Kodak (poze “de vârf”), apoi am coborât în şa, unde am recuperat rucsacii şi
apoi am coborât către Lacul Bucura.
Pe Vârful Bucura I (2.433 m.) |
Planul iniţial era să punem cortul lângă refugiu,
şi când am ajuns acolo chiar am avut o scurtă discuţie pe subiectul “cort sau
refugiu?”, câştigată până la urmă cu o majoritate de 100% (adică 5 din 5 ) de cei care
voiau să stăm în refugiu (s-a dovedit apoi că a fost o decizie foarte bună); a
urmat o seară destinsă în refugiu, la lumina lanternelor
frontale, cu ceaiuri, supe şi alte mâncăruri alese scoase din desagii noştri, festin condimentat evident de un
prelungit moment cultural reprezentat de bancuri, istorii “vânătoreşti” şi amintiri
din copilărie (a se citi studenţie). Am lălăit-o aşa câteva ore bune,
întrerupte doar de 1-2 ieşiri din “cuibuşorul de nebunii”, pentru a admira
apusul, un apus frumos dar care anunţa o schimbare radicală a vremii prin norii
apocaliptici de care era însoţit.
Am înghiţit în sec, am admirat norii învolburaţi
care se repezeau către noi şi am făcut poze, după care am făcut o cruce mare şi
ne-am baricadat în refugiu.
Ziua Judecăţii de apoi! |
Ce a urmat timp de 24 de ore a fost ceva ce unii
vor fi tentaţi să numească “poveste vânătorească”, dar este realitatea: ne-am spus la un moment-dat că vom păţi precum Dorothy din Vrăjitorul
din Oz, a cărei casă a fost luată de tornadă şi ridicată în văzduh – aşa s-a
dezlănţuit vântul afară
(probabil avea 120 – 140 km. la oră)!
A
fost, cred, o ciocnire de fronturi atmosferice, care a generat timp de exact 24
de ore o vijelie ca în basme, aşa mi-i închipuiam când eram mic pe zmei venind
val-vârtej, cu o falcă-n cer şi una în pământ; în timpul nopţii am simţit chiar
din sacii de dormit călduroşi cum refugiul se cutremură sub loviturile de
măciucă ale rafalelor de vânt! Iar a doua zi dimineaţă spectacolul a fost
acelaşi, doar că pe lumină, ca să-ţi vezi călăul la faţă!
Până
la urmă refugiul a rezistat, iar noi am avut o zi de “pensiune şi spa” (adică
de leneveală totală), pentru că altceva oricum nu se putea face, şi exceptând
momentele când am ieşit din refugiu de voie-de nevoie pentru a da “telefoane
internaţionale” sau când am mâncat, rare au fost momentele când am părăsit
sacii de dormit. S-a mai jucat o carte, s-a mai facut câte o poză, dar oricum,
activitatea principală a zilei a fost odihna (activă, adică stând pur-şi-simplu
în sacii de dormit şi discutând diverse, sau pasivă – adică somn de voie).
Pensiune de 3 margarete (în Refugiul Salvamont Bucura) |
Întrebarea
zilei a fost „ce facem dacă mâine viscolul nu se opreşte, pe unde ieşim din
munte?” – pentru că pe o asemenea vreme era cam complicat să ne întoarcem tot
prin Şaua Bucurei, drumul era destul de lung, dar impedimentul principal ar fi
fost dat de faptul că pe un asemenea vânt traversarea Şeii Bucurei ar fi fost cam
complicată, dacă nu chiar imposibilă.
O
variantă avansată a fost să mergem către sud-est spre cabana Buta şi să ieşim
în Valea Jiului (Câmpu lui Neag), evitând astfel trecerea periculoasă prin Şaua
Bucurei, dar până la urmă decizia a fost să aşteptăm să vedem ce ne rezervă a
doua zi şi să hotărâm atunci.
Spre
seară vântul s-a mai potolit, iar la 2-3 ore după asfinţit stelele acopereau întreg
cerul, ceea ce însemna că şansele ca a doua zi să fie una bună pentru munte
erau destul de mari.
A
doua zi (a patra a turei) trezirea a fost la 05.30, pentru a beneficia cât mai
mult de ziua senină care se anunţa; trezirea matinală ne-a permis ca la 7 fix
să intrăm în traseu, părăsind Refugiul Salvamont Bucura, către Şaua Bucura.
Ajungând
în şa la 9 fix, cu o vreme ideală de munte şi zăpadă bună (îngheţată), tentaţia
de a lăsa rucsacii acolo şi de a încerca o ascensiune rapidă către Peleaga a
fost prea mare, şi nici nu am încercat să-i rezistăm! Am plecat deci către
Peleaga, prinVârful Custura Bucurei (2.370 m.) şi Colţii Pelegii, traseu cu un
oarecare grad de dificultate datorită pantei pronunţate, zăpezii îngheţate şi
chiar gheţii pe anumite sectoare; ne-a luat cam două ore să ajungem pe vârf (
2.509 metri altitudine), într-o zi de 13 (februarie 2011), atingerea Pelegii
iarna constituind pentru mine una din „bornele” definitorii ale „carierei” mele
de montagnard.
Pe Vârful Peleaga (2.509 m.) |
Am
savurat cu toţii momentul mai bine de jumătate de oră, cu orizontul
deschizându-se amplu la 360 de grade în jurul nostru, cu Parângul undeva în
est, Apusenii spre nord dincolo de Ţara Haţegului, şi cu crestele şi văile
Retezatului de jur-împrejurul nostru, parcă la o aruncătură de piatră.
Din
acel punct de maximă vizibilitate contrastul era mare între crestele stâncoase
şi înzăpezite, şi Depresiunea Haţegului, fără zăpadă, unde se zăreau localităţi
– unde existau deci oameni, comunităţi care-şi duceau viaţa de zi-cu-zi, în
locuri mai blânde şi mai propice vieţii decât “pustietăţile” reci prin care
umblam noi …
Ascensiunea
către Peleaga având un oarecare grad de dificultate, s-a decis ca la coborâre
să abordăm un traseu pe sub creastă, pentru a scăpa de Colţii Pelegii, a fost
mai uşor, dar mai puţin sigur, cu toate acestea am ajuns rapid în Şaua Bucurei,
unde după recuperarea rucsacilor am coborât pragul şeii cu asigurare in
cordelină, către Valea Pietrele.
După
ce am coborât din şa ( ! ) am mai mers puţin pe vale şi am pus corturile undeva
în apropiere de Lacul Pietrele, cam pe unde am campat vreo 2 sau 3 nopţi şi în
1998, cu Dan Lupu, Adi Ursu, Marius Cosmo, Pelicanul şi Alin, într-o altă
expediţie memorabilă în Retezat. Repartiţia pe
corturi: eu cu Serj în cortul meu portocaliu Hannah, iar Mike, Dan şi Alex în
cel de al doilea cort.
Ultima seară, la cort |
Seara
a trecut pe nesimţite, la taclale fie în cort, fie pe lângă cort, sau încercând
fotografii cu expunere lungă care să surprindă texte scrise cu lanterna în aer
... deh, îndeletniciri de oameni aflaţi la 2.000 de metri, iarna la munte, la
cort ...
A
doua zi când ne-am trezit ningea uşor, iar crestele erau în mare măsură în
„lapte” (în ceaţă); asta nu ne-a afectat deloc, obiectivul nostru era deja
realizat, tura era una reuşită.
Am
strâns corturile în timp ce la „bucătărie” se făcea un ceai, am luat şi micul
dejun odata cu acesta, după care am luat-o pe Valea Pietrele, pe lângă Bordu
Tomii, apoi pe lângă Genţiana unde înoptasem în prima seară, şi nemaitrecând pe
la Cabana Pietrele (am luat-o pe traseul direct care o ocoleşte) am coborât
către satul Nucşoara, unde nu am aşteptat mult şi un microbuz ne-a dus până în
staţia CFR Subcetate. Timingul a fost perfect, şi nici aici nu am stat prea
mult (umezeala friguroasă ne cam intra în oase), am sărit în primul personal
către Simeria, apoi din Simeria am avut legătură un accelerat către Cluj, iar
aici a luat sfârşit şi tura de iarnă 2011, cu o cină copioasă cu spaghete à la
Coco în Florenburg, şi apoi a doua zi băieţii au plecat din Cluj către Iaşi,
încheind astfel bucla spaţio-temporală a unei ture perfecte de iarnă în
Retezat.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu