miercuri, 12 decembrie 2012

Tură perfectă de iarnă în Retezat


După vreo două încercări mai mult sau mai puţin nereuşite de a ajunge pe crestele Retezatului iarna (prima prin 1998 împreună cu băieţii de la Ştiinţa Mediului anul 2, alta cu Reţi prin 2005), februarie 2011 s-a dovedit a fi luna care a reuşit sa îmi “ostoiască” aceasta (aproape) obsesie, veche de mai bine de un deceniu ( ! ).
Am pus deci la cale această ieşire începând de prin ianuarie, împreună cu trupa de bază din Iaşi: Alex Busuioc supranumit Bulan (se pare că este foarte norocos de felul lui ...), d-l profesor Mike de la UAIC, Serj Costobocul tarabostes, Dan Butuc amazonianul (la vremea aceea încă ne-amazonian ...) şi subsemnatul.
 
Trupa de şoc

Aşadar, după ce m-am alăturat în gara din Cluj grupului plecat din Iaşi cu vestitul „tren al foamei” (acceleratul Iaşi – Timişoara), am descins în întunericul orei 5 şi jumătate dimineaţa în gara din Ohaba de sub Piatră, după ce am schimbat ruta în Simeria.
După un scurt moment de orientare spaţio-temporală am reuşit să ne îngrămădim într-un microbuz care ne-a dus o bucată bună de drum, până în satul Nucşoara, de aici urmând să începem ascensiunea propriu-zisă.
Încet-încet am luat-o la pas pe Valea Pârâului Nucşoru, şi în jurul orei 9 şi jumătate am ajuns la Cârnic, ultima etapă înainte de intrarea în Parcul Naţional Retezat, mai sus, înainte de Cabana Pietrele; după un mic-dejun consistent, menit să ne susţină în efortul ce urma să vină, am intrat în traseu din nou, şi după încă vreo câteva ore am fost la Cabana Genţiana, situată la 1.672 de metri altitudine, unde am decis să stăm în prima seară, pentru că nu mai erau decât vreo 2 ore de lumină, şi oricum fusese o zi lungă.
După un somn bun în podul-mansardă al Genţianei, amenajat ca un refugiu mai confortabil, având chiar şi o sobă, dimineaţă la ora 9 eram deja din nou în traseu, iar la 11 şi jumătate atacam frontal Şaua Bucura; deşi a durat doar o jumătate de oră până sus în şa, nu a fost un urcuş simplu, datorită zăpezii şi pantei destul de mari.
 
Atac la Şaua Bucura!

Amiaza ne-a găsit în şa, admirând Valea Pietrele către nord-nord-est, circul şi Lacul Bucura către sud-sud-vest, Vârful Peleaga către est dincolo de Custura Bucurei ( 2.370 m.) şi Colţii Pelegii şi Vârfurile Bucura ( I şi II) către vest; către acestea din urmă am şi decis să mergem, lăsând rucsacii în şa, pentru că tot pe acolo urma să ne întoarcem.
Ascensiunea către Vârful Bucura a fost una frumoasă, o plimbare (rucsacii erau jos în şa), doar la colţar şi piolet, pe zăpada scârţâind sub bocanci, dându-ţi acel sentiment unic pe care doar iarna pe crestele munţilor îl poţi avea, un sentiment al măreţiei naturii dar şi al măreţiei omului care poate ajunge în acel loc, în acel moment, ca un grăunte însufleţit şi multicolor în imensitatea albă a iernii montane. Orele de trudă cu rucsacul în spate la urcuş sunt compensate cu vârf şi îndesat de aceste momente de catharsis, de revelaţie şi de împlinire, de împăcare cu lumea si cu “bolta plină de stele”!
 
Circul glaciar Bucura, înconjurat de Şaua Bucura, Custura Bucurei (2.370 m.), Colţii Pelegii şi Vârful Peleaga (2.509 m.)
 
Momentul atingerii vârfului ( 2.433 m.) a fost şi el unul de împlinire, deşi unii dintre noi speram sa putem merge mai departe, către Vârful Retezat, dar calculând ne-am dat seama că nu prea mai era timp (trebuia să recuperăm rucsacii din şa şi apoi să mergem către Refugiul Salvamont Bucura), şi în plus cineva venind dinspre Retezat ne-a spus că traseul are sectoare dificile de stâncărie cu gheaţă şi zăpadă îngheţată, aşa că am renunţat la idee …
Am înfruntat timp de vreo jumătate de oră acolo pe vârf vântul care parcă nu ne voia în acel loc, ne-am bucurat retina cu tot ceea ce puteam cuprinde cu privirea în cele patru zări, am avut evident şi momentul Kodak (poze “de vârf”), apoi am coborât în şa, unde am recuperat rucsacii şi apoi am coborât către Lacul Bucura.
 
Pe Vârful Bucura I (2.433 m.)
 
Planul iniţial era să punem cortul lângă refugiu, şi când am ajuns acolo chiar am avut o scurtă discuţie pe subiectul “cort sau refugiu?”, câştigată până la urmă cu o majoritate de 100% (adică 5 din 5 ) de cei care voiau să stăm în refugiu (s-a dovedit apoi că a fost o decizie foarte bună); a urmat o seară destinsă în refugiu, la lumina lanternelor frontale, cu ceaiuri, supe şi alte mâncăruri alese scoase din desagii noştri, festin condimentat evident de un prelungit moment cultural reprezentat de bancuri, istorii “vânătoreşti” şi amintiri din copilărie (a se citi studenţie). Am lălăit-o aşa câteva ore bune, întrerupte doar de 1-2 ieşiri din “cuibuşorul de nebunii”, pentru a admira apusul, un apus frumos dar care anunţa o schimbare radicală a vremii prin norii apocaliptici de care era însoţit.
Am înghiţit în sec, am admirat norii învolburaţi care se repezeau către noi şi am făcut poze, după care am făcut o cruce mare şi ne-am baricadat în refugiu.
 
Ziua Judecăţii de apoi!
 
Ce a urmat timp de 24 de ore a fost ceva ce unii vor fi tentaţi să numească “poveste vânătorească”, dar este realitatea: ne-am spus la un moment-dat că vom păţi precum Dorothy din Vrăjitorul din Oz, a cărei casă a fost luată de tornadă şi ridicată în văzduh – aşa s-a dezlănţuit vântul afară (probabil avea 120 – 140 km. la oră)!
A fost, cred, o ciocnire de fronturi atmosferice, care a generat timp de exact 24 de ore o vijelie ca în basme, aşa mi-i închipuiam când eram mic pe zmei venind val-vârtej, cu o falcă-n cer şi una în pământ; în timpul nopţii am simţit chiar din sacii de dormit călduroşi cum refugiul se cutremură sub loviturile de măciucă ale rafalelor de vânt! Iar a doua zi dimineaţă spectacolul a fost acelaşi, doar că pe lumină, ca să-ţi vezi călăul la faţă!
Până la urmă refugiul a rezistat, iar noi am avut o zi de “pensiune şi spa” (adică de leneveală totală), pentru că altceva oricum nu se putea face, şi exceptând momentele când am ieşit din refugiu de voie-de nevoie pentru a da “telefoane internaţionale” sau când am mâncat, rare au fost momentele când am părăsit sacii de dormit. S-a mai jucat o carte, s-a mai facut câte o poză, dar oricum, activitatea principală a zilei a fost odihna (activă, adică stând pur-şi-simplu în sacii de dormit şi discutând diverse, sau pasivă – adică somn de voie).
 
Pensiune de 3 margarete (în Refugiul Salvamont Bucura)

Întrebarea zilei a fost „ce facem dacă mâine viscolul nu se opreşte, pe unde ieşim din munte?” – pentru că pe o asemenea vreme era cam complicat să ne întoarcem tot prin Şaua Bucurei, drumul era destul de lung, dar impedimentul principal ar fi fost dat de faptul că pe un asemenea vânt traversarea Şeii Bucurei ar fi fost cam complicată, dacă nu chiar imposibilă.
O variantă avansată a fost să mergem către sud-est spre cabana Buta şi să ieşim în Valea Jiului (Câmpu lui Neag), evitând astfel trecerea periculoasă prin Şaua Bucurei, dar până la urmă decizia a fost să aşteptăm să vedem ce ne rezervă a doua zi şi să hotărâm atunci.
Spre seară vântul s-a mai potolit, iar la 2-3 ore după asfinţit stelele acopereau întreg cerul, ceea ce însemna că şansele ca a doua zi să fie una bună pentru munte erau destul de mari.
A doua zi (a patra a turei) trezirea a fost la 05.30, pentru a beneficia cât mai mult de ziua senină care se anunţa; trezirea matinală ne-a permis ca la 7 fix să intrăm în traseu, părăsind Refugiul Salvamont Bucura, către Şaua Bucura.
Ajungând în şa la 9 fix, cu o vreme ideală de munte şi zăpadă bună (îngheţată), tentaţia de a lăsa rucsacii acolo şi de a încerca o ascensiune rapidă către Peleaga a fost prea mare, şi nici nu am încercat să-i rezistăm! Am plecat deci către Peleaga, prinVârful Custura Bucurei (2.370 m.) şi Colţii Pelegii, traseu cu un oarecare grad de dificultate datorită pantei pronunţate, zăpezii îngheţate şi chiar gheţii pe anumite sectoare; ne-a luat cam două ore să ajungem pe vârf ( 2.509 metri altitudine), într-o zi de 13 (februarie 2011), atingerea Pelegii iarna constituind pentru mine una din „bornele” definitorii ale „carierei” mele de montagnard.
 
Pe Vârful Peleaga (2.509 m.)

Am savurat cu toţii momentul mai bine de jumătate de oră, cu orizontul deschizându-se amplu la 360 de grade în jurul nostru, cu Parângul undeva în est, Apusenii spre nord dincolo de Ţara Haţegului, şi cu crestele şi văile Retezatului de jur-împrejurul nostru, parcă la o aruncătură de piatră.
Din acel punct de maximă vizibilitate contrastul era mare între crestele stâncoase şi înzăpezite, şi Depresiunea Haţegului, fără zăpadă, unde se zăreau localităţi – unde existau deci oameni, comunităţi care-şi duceau viaţa de zi-cu-zi, în locuri mai blânde şi mai propice vieţii decât “pustietăţile” reci prin care umblam noi …
Ascensiunea către Peleaga având un oarecare grad de dificultate, s-a decis ca la coborâre să abordăm un traseu pe sub creastă, pentru a scăpa de Colţii Pelegii, a fost mai uşor, dar mai puţin sigur, cu toate acestea am ajuns rapid în Şaua Bucurei, unde după recuperarea rucsacilor am coborât pragul şeii cu asigurare in cordelină, către Valea Pietrele.
După ce am coborât din şa ( ! ) am mai mers puţin pe vale şi am pus corturile undeva în apropiere de Lacul Pietrele, cam pe unde am campat vreo 2 sau 3 nopţi şi în 1998, cu Dan Lupu, Adi Ursu, Marius Cosmo, Pelicanul şi Alin, într-o altă expediţie memorabilă în Retezat. Repartiţia pe corturi: eu cu Serj în cortul meu portocaliu Hannah, iar Mike, Dan şi Alex în cel de al doilea cort.
 
Ultima seară, la cort

Seara a trecut pe nesimţite, la taclale fie în cort, fie pe lângă cort, sau încercând fotografii cu expunere lungă care să surprindă texte scrise cu lanterna în aer ... deh, îndeletniciri de oameni aflaţi la 2.000 de metri, iarna la munte, la cort ...
A doua zi când ne-am trezit ningea uşor, iar crestele erau în mare măsură în „lapte” (în ceaţă); asta nu ne-a afectat deloc, obiectivul nostru era deja realizat, tura era una reuşită.
Am strâns corturile în timp ce la „bucătărie” se făcea un ceai, am luat şi micul dejun odata cu acesta, după care am luat-o pe Valea Pietrele, pe lângă Bordu Tomii, apoi pe lângă Genţiana unde înoptasem în prima seară, şi nemaitrecând pe la Cabana Pietrele (am luat-o pe traseul direct care o ocoleşte) am coborât către satul Nucşoara, unde nu am aşteptat mult şi un microbuz ne-a dus până în staţia CFR Subcetate. Timingul a fost perfect, şi nici aici nu am stat prea mult (umezeala friguroasă ne cam intra în oase), am sărit în primul personal către Simeria, apoi din Simeria am avut legătură un accelerat către Cluj, iar aici a luat sfârşit şi tura de iarnă 2011, cu o cină copioasă cu spaghete à la Coco în Florenburg, şi apoi a doua zi băieţii au plecat din Cluj către Iaşi, încheind astfel bucla spaţio-temporală a unei ture perfecte de iarnă în Retezat.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu