Am încercat în 2013 o
traversare a Parângului, sau măcar o ascensiune a Vârfului Parângul Mare, dar
viscolul îndurat în chiar prima seară de cort, undeva la 2.200 de metri
altitudine în apropiere de Refugiul Cârja ne-a scuturat serios o noapte
întreagă, pe unii mai tare – pe alții mai puțin, în funcție de norocul sau
inspirația poziției montării cortului (mai în calea vântului sau puțin mai
ferit, mai „aerodinamic” sau mai „obstacol”), așa încât deși a doua zi
condițiile nu erau chiar rele, adică nici vizibilitate perfectă nu era dar nici ceață
densă, decizia a fost atunci de a ne întoarce către zona de plecare (zona
telescaun - cabana I.E.F.S.).
A
fost și ultima tură în care a fost cu noi cu trupa Adi Ursu, nu știu dacă
experiența nopții de viscol în cortul împresurat de zăpadă sau alte motive l-au
determinat pe Adi să nu mai răspundă prezent la următoarele ture, cel puțin
până acum (2017).
Parâng 2013 - în mijlocul taberei răvășite de viscol |
Ca
și câștig al respectivei ture, în afară de condiția fizică și experiența
viscolului la cort, a fost faptul că am petrecut vreo două zile la schi, toată
gașca (Mike, Adidas, Adi, Marius, eu, Daniel, Alex), și deși pentru mai
toți dintre noi a fost atunci o primă experiență și un prim contact cu acest sport,
unii dintre noi au rămas „virusați” de atunci, practicând susținut schiul
oriunde prind ocazia.
Anterior
turei din 2013, în martie 2012 luasem pe cont propriu ascensiunea Parângului și într-o
expediție solo care a durat 17 ore (de la 6 dimineața până la 11 seara), cu
plecare de la Cabana Rusu și cu un bagaj light conținând doar strictul necesar pentru
o tură de o zi (deci în primul rând fără cort, sac de dormit, izopren, primus,
etc.), am ajuns pe Parângul Mare la 2.519 m. altitudine și m-am și întors în
aceeași zi la „bază”, la Cabana Rusu. A fost o tură frumoasă pentru că vremea a
fost excelentă, zăpada cel puțin la dus a fost suficient de înghețată încât am
avut un ritm bun de mers, neafundându-mă deloc, vârful m-a așteptat în locul
stabilit și am făcut cunoștință - eu într-o stare de mulțumire și de recunoștință evidentă, și
apoi întoarcerea a fost plăcută, deși un pic mai dificilă din cauza zăpezii
care se înmuiase pe parcursul zilei și mi-a făcut coborârea mai grea și chiar
complicată pe anumite sectoare de vale, dar nu insurmontabilă până la urmă.
Parâng 2012 - en solitaire |
Așadar,
antecedente erau destule în februarie 2016 când decizia grupului a fost să
încercăm o traversare a Parângului din Valea Jiului până în Transalpina în
Pasul Urdele, cu coborâre prin Rânca. Odată planul de destinație făcut, detaliile
logistice au fost ușor de pus cap-la-cap, grupul nord-est / Iași (Mike, Cosmo,
Cosmin, Alex, Lucian, Serge) plecând în 19 februarie seara cu trenul din Iași iar
grupul sudist – Daniel și cu mine – urmând să plecăm în 19 și noi tot cu trenul
din București, iar în 20 sâmbătă să începem ascensiunea în ordinea sosirii.
Conform
orarelor trenurilor grupul sud a ajuns primul în Petroșani, și după o plimbare
la prima geană de lumină prin centrul orașului și o ciocolată caldă în Montana
Bar - unul din puținele localuri deschise la acea oră - am luat primul telescaun
imediat după ce acesta a început să funcționeze și dimineață pe la 9 și ceva
eram coborâți din telescaun și pregătiți de plecare în traseu. Așa cum
stabilisem am plecat înainte pentru că nu știam exact când va ajunge grupul de
nord-est, ei depinzând și de orarele unui eventual autobuz / microbuz din
Simeria, sau poate chiar de o „ia-mă, nene!”, așa cum de altfel au și ajuns în
Petroșani până la urmă. Eu și Daniel ar fi trebuit să ajungem primii la
Refugiul Cârja, să-l identificăm în zăpadă și să deszăpezim intrarea, dacă aceasta ar fi fost blocată de
zăpadă, așa cum mai toate informațiile găsite pe net ne spuneau că va fi
situația, urmând ca grupul nord-est când va ajunge (poate noaptea la frontală)
să ne găsească în refugiu.
Am
urcat către Parângul Mic cu un ritm de promenadă, fără grabă
pentru că nu ne grăbeam nicăieri, timpul pentru a ajunge la Refugiul Cârja
fiind mai mult decât suficient, indiferent de condiții sau de starea zăpezii.
Pe vârf ne-a ajuns din urmă un puștan de vreo 12 ani care venise în
recunoaștere pentru Parângul Night Challenge – o cursă de alergare care are loc
noaptea, la frontală, cu plecare de la telescaun de jos, de la 1.074 metri
altitudine și are linia de sosire pe Parângul Mic la 2.074 metri altitudine,
așadar un traseu de aproximativ 4,5 km. și 1.000 de metri diferență de nivel!
Am schimbat impresii, ne-a povestit despre cursă, după care el a coborât spre
telescaun iar noi ne-am reluat traseul către Refugiul Cârja, unde după ce am lălăit-o
ceva vreme pe creastă, mai făcând poze, mai admirând peisajul am ajuns undeva pe după-amiază, și pentru a ne face de treabă am deszăpezit
parțial intrarea în refugiu.
Cornișă gata de desprindere |
Nu
a trebuit să-i așteptăm mult pe băieți, grupul nord-est, pentru că aproximativ
la o oră după noi au apărut și ei, și destul de motivați să meargă mai departe, ca
să câștigăm distanță în această primă zi de ascensiune, soarele fiind încă
destul de sus, ceea ce ne-ar fi permis să trecem probabil de Vârful Cârja în
ziua respectivă. După consultări succinte și ușor dramatice 😊 decizia a fost totuși de a rămâne în
zona refugiului, mai exact chiar lângă refugiu, deoarece zona este totuși mai ferită de
vânt, și am mai fi putut merge cel mult o oră și ceva, după care ar fi urmat
să punem corturile într-o zonă de creastă. Nu prea se putea sta în condiții
decente în refugiu, acesta fiind destul de mic, construit din pietre și cu un
acoperiș nu foarte ermetic, ceea ce a făcut ca înăuntru să fie cam ca afară,
adică zăpadă pe jos, aceeași temperatură și în plus fără prea multe suprafețe
plane care să poată reprezenta un pat.
Deși
inițial eu și Daniel decisesem să stăm totuși în refugiu, și nu la cort,
apariția la vreo jumătate de oră după băieți a unui grup mare de unguri din
Ungaria ne-a determinat să punem și noi cortul și să le cedăm lor refugiul,
unde s-au îngrămădit toți (vreo 7-8), și aproape că nici nu-mi dau seama cum de-au
încăput toți acolo! A urmat o seară agreabilă cu fotografii la asfințit, cu
schimburi de amabilități cu unii dintre băieții din Ungaria, cu ceaiuri calde și
sporovăială și cu somn în cele din urmă, pentru că a doua zi ne aștepta o zi
importantă, ziua programată pentru cucerirea vârfului, și voiam să fim în formă
maximă pentru acest moment.
Tabăra 1 - la Refugiul Cârja |
A doua zi
pe la 8 și ceva ne-am trezit, am făcut programul obișnuit de dimineață (strâns
saci de dormit, împachetat haine, strâns corturi, etc.), am luat un mic-dejun
rapid, și apoi puțin înainte de ora 10 am luat-o la pas în traseu, către
primul obiectiv al zilei – Vârful Cârja, la 2.405 m. pe care l-am atins nu după
mult timp, în jurul orei 11. Vremea era destul de ciudată încă de când ne-am
trezit, cu vizibilitate destul de redusă, doar arareori cu posibilitatea de a
vedea cât-de-cât în jurul nostru la mai mult de 200 de metri, iar pe măsură ce
am înaintat către Parângul Mare „laptele” din jurul nostru a devenit tot mai
compact iar viscolul se intensifica parcă pe măsură ce ne apropiam de vârf, ca
un soi de încercare la care muntele a vrut să ne supună, să ne testeze dacă
eram vrednici de a ajunge pe acest al 5-lea vârf ca altitudine din România.
Ungurii
plecaseră către vârf cu vreo oră înaintea noastră, având avantajul că nu au
avut corturi de strâns, așa că am avut și noi avantajul că am mers mai tot
timpul pe urmele lor imprimate în zăpadă, avantaj important ținând cont de ceața densă care ne
însoțea de-aproape, dar și de faptul că discutând cu ei în seara de dinainte
ne-am dat seama că nu erau chiar ageamii în ale muntelui, și ca urmare știau ce fac
pe acolo, deci era safe să mergem pe urmele lor, fără riscul de a o lua aiurea,
în eventualitatea că și ei ar fi luat-o aiurea. Oricum, ca o verificare a urmelor urmăream
evident și marcajul, și totul a decurs bine din punct de vedere al orientării;
a trebuit să ținem aproape atât cât s-a putut, fără să ne depărtăm prea mult
unii de alții, tot timpul fiecare dintre noi trebuind să vadă în față sau în spate pe cel puțin unul
dintre ceilalți.
Obiectiv atins: Parângul Mare, 2.519 m. (pe un viscol arctic) |
După
aproximativ 3 ore de traseu din acesta „căutat” am reușit să ajungem în jurul
orei 13 pe Parângul Mare, la 2.519 m. altitudine, pe un viscol arctic, și cu
sacrificii mari am scos pentru jumătate de minut mâna din mănușă și am făcut
fotografia de vârf, acel martor al trecerii noastre pe acolo și al împlinirii
obiectivului statistic. Niciodată nu cred că am stat atât de puțin pe un vârf
așa cum s-a întâmplat aici pe Parângul Mare, viscolul era șfichiuitor și violent,
cred că s-a stat pe vârf sub 10 minute, cel mai sigur vreo 5, și după ce am savurat pe
repede-nainte succesul am căutat direcția și am reluat traseul, dincolo de vârf,
continuând pe creastă în direcția est, spre Transalpina.
Am
reușit să mai înaintăm cam două ore și jumătate, ceea ce nu a fost rău deloc ținând
cont de condițiile meteo, și trecând de Vârful Coasta lui Rus (2.301 m.) am
găsit un loc de pus corturile în Șaua Piatra Tăiată, cam în creastă dar
adăpostiți într-o oarecare măsură de vânt prin faptul că acesta sufla de
dincolo de Coasta lui Rus, iar noi eram chiar sub el, într-un fel de zonă
adăpostită parțial de stihii. Am reușit să montăm corturile, s-a făcut și o
mică șezătoare în cortul „tineretului”, și la un moment-dat ne-am dedat totuși
somnului binemeritat după o zi destul de zbuciumată, dar cu obiectivul principal
atins.
Și la munte dacă nu muncești nu ai unde dormi și ce mânca ... Tabăra 2 |
La șezătoare, în cort |
Tabăra 2, în Șaua Piatra Tăiată, 2.365 m. |
A
doua zi de dimineață, vremea era superbă, cerul albastru ni s-a înfășișat de
după norii albi pufoși imediat după ce am ieșit noi din corturi, era călduț și
nu adia aproape nicio briză, iar zăpada albă de pe crestele din jurul nostru te
îmbia parcă la făcut îngerași.
Am
luat micul dejun, am strâns bivuacul pe îndelete, și un pic înainte de ora 11
am intrat din nou în traseu, pentru că știam că avem o zi lungă în față,
obiectivul de etapă al zilei fiind să ajungem în Pasul Urdele din Transalpina.
Ziua a fost una minunată, având pe tot parcursul parte de o combinație perfectă de zi
de munte: zăpadă înghețată ideală pentru mers, cer albastru cât vezi cu ochii
peste linia orizontului, creste semețe și zimțuite de jur împrejur, traseu de
creastă nu foarte greu de parcurs, tovarăși de drum unul și unul, ce să mai!
... o zi de pus în ramă!
Pe crestele Parângului |
După
ce am trecut și de marele U făcut de traseu sub Vârful Mohoru am văzut pentru
prima dată și Pasul Urdele din Transalpina și undeva sud-sud-est chiar Rânca –
starea de spirit a echipei a devenit exuberantă, pentru că era evident că tura
se îndrepta către o concluzie reușită, făcusem traseul în minimul de zile
prevăzut, în ciuda zilei de ceață și viscol care ar fi putut să ne dea
planurile peste cap. Hotărârea noastră din acea zi decisivă, faptul că deși mai
greu - ne-am ținut totuși de plan și am înaintat mai încet dar constant pe
traseul stabilit, și îndârjirea cu care am răzbătut prin viscol iată că ne puneau
acum în fața unui rezultat pozitiv: eram în Transalpina!
Transalpina în Pasul Urdele |
Am
coborât în Urdele, la 100-200 de metri de drum (înzăpezit) și am organizat
tabăra, am pus corturile, am scos primusurile și ne-am pus pe petrecut, mă rog,
petrecere de munte, cu ceai, supe, poze cu Alex ținând Luna în brațe, povești
și povestiri cât e seara de lungă.
Alex și Luna |
Deja
și temperatura exterioară nu a mai fost așa de scăzută în acea seară, ceea ce
ne-a oferit un confort în plus, eram și mai jos decât cu o seară înainte
(aproximativ la 2.000 de metri față de 2.300 în Șaua Piatra Tăiată) și mai la
adăpost decât în creastă, și aceste condiții concrete combinate cu starea de
spirit dată de faptul că eram la capătul unui traseu pe care îl parcursesem cu
succes au făcut ca în noaptea cu pricina odihna să fie savurată din plin cred
că de fiecare dintre noi.
Activități la tabăra 3 |
Tabăra 3 |
Știind
că Rânca este „după colț”, umătoarea zi - ultima de traseu - a început tot după
ora 9, cu clasicul mic dejun montan (cărneturi și brânzeturi + ceai), vremea
era la fel de minunată ca în ziua precedentă, și abia după o ședință foto
prelungită am reușit să intrăm în traseu tot în jurul orei 11, pentru o
plimbare de duminică pe Transalpina, mai pe zăpadă mai pe asfalt, iar în jurul
orei 13.30 ne-am făcut triumfători intrarea în Rânca.
Pe Transalpina iarna, șoseaua este exact sub noi |
Au
urmat o după-amiază cu Mike la schi și băieții făcându-i galerie de pe margine
cu berile în față, o seară de cărți, cu gazda noastră de la pensiunea unde ne-am
cazat încercând să ne sub-culturalizeze prin manelizare, iar a doua zi o
coborâre din munte cu microbuzul din Rânca, trecând prin Novaci până în Târgu
Jiu, cu o plimbare pe la Coloana Infinitului și Poarta Sărutului, pentru ca un
tren de după-amiază să ne debarce într-un final seara în București, de unde după o
noapte la Vlăduțu Apartments ne-am despărțit într-un final: Daniel a rămas la
el acasă, Mike la conferință în București, eu spre Constanța iar băieții - Cosmin, Lucian, Alex, Serge și Marius către
Iași, cu avionul de la Otopeni ( ! ).
Astfel
s-a încheiat încă una din turele de iarnă memorabile ale trupei de desant alpin
de la Iași, din care atât Daniel – bucureștean – cât și eu – dobrogean temporar
– facem cu mândrie parte. Tura aceasta a avut loc în februarie 2016, dar iată
că am reușit să o aștern pe hârtie abia în ianuarie-februarie 2017 ( ! ), probabil
pentru a face loc mental următoarei ture de iarnă, pentru că februarie este
perioada când bocancii de iarnă încep să facă gălăgie în dulap, pioletul se
clatină în cuiul în care este agățat, colțarii scrâșnesc unul de altul aducând
aminte de zăpada înghețată iar geaca de iarnă ... ei bine geaca de iarnă
mai-mai că iese singură pe ușă căutând un tren spre munte ... Și nu se cade să
o las să plece singură, nu? 😊
Nu am fost 300, ci doar 8 :-) |