Munții Parâng, din Valea Jiului până în Transalpina, februarie 2016

 

Am încercat în 2013 o traversare a Parângului, sau măcar o ascensiune a Vârfului Parângul Mare, dar viscolul îndurat în chiar prima seară de cort, undeva la 2.200 de metri altitudine în apropiere de Refugiul Cârja ne-a scuturat serios o noapte întreagă, pe unii mai tare – pe alții mai puțin, în funcție de norocul sau inspirația poziției montării cortului (mai în calea vântului sau puțin mai ferit, mai „aerodinamic” sau mai „obstacol”), așa încât deși a doua zi condițiile nu erau chiar rele, adică nici vizibilitate perfectă nu era dar nici ceață densă, decizia a fost atunci de a ne întoarce către zona de plecare (zona telescaun - cabana I.E.F.S.).

            A fost și ultima tură în care a fost cu noi cu trupa Adi Ursu, nu știu dacă experiența nopții de viscol în cortul împresurat de zăpadă sau alte motive l-au determinat pe Adi să nu mai răspundă prezent la următoarele ture, cel puțin până acum (2017).

 

Parâng 2013 - în mijlocul taberei răvășite de viscol

 

            Ca și câștig al respectivei ture, în afară de condiția fizică și experiența viscolului la cort, a fost faptul că am petrecut vreo două zile la schi, toată gașca (Mike, Adidas, Adi, Marius, eu, Daniel, Alex), și deși pentru mai toți dintre noi a fost atunci o primă experiență și un prim contact cu acest sport, unii dintre noi au rămas „virusați” de atunci, practicând susținut schiul oriunde prind ocazia.

            Anterior turei din 2013, în martie 2012 luasem pe cont propriu ascensiunea Parângului și într-o expediție solo care a durat 17 ore (de la 6 dimineața până la 11 seara), cu plecare de la Cabana Rusu și cu un bagaj light conținând doar strictul necesar pentru o tură de o zi (deci în primul rând fără cort, sac de dormit, izopren, primus, etc.), am ajuns pe Parângul Mare la 2.519 m. altitudine și m-am și întors în aceeași zi la „bază”, la Cabana Rusu. A fost o tură frumoasă pentru că vremea a fost excelentă, zăpada cel puțin la dus a fost suficient de înghețată încât am avut un ritm bun de mers, neafundându-mă deloc, vârful m-a așteptat în locul stabilit și am făcut cunoștință - eu într-o stare de mulțumire și de recunoștință evidentă, și apoi întoarcerea a fost plăcută, deși un pic mai dificilă din cauza zăpezii care se înmuiase pe parcursul zilei și mi-a făcut coborârea mai grea și chiar complicată pe anumite sectoare de vale, dar nu insurmontabilă până la urmă.

 

Parâng 2012 - en solitaire

 

            Așadar, antecedente erau destule în februarie 2016 când decizia grupului a fost să încercăm o traversare a Parângului din Valea Jiului până în Transalpina în Pasul Urdele, cu coborâre prin Rânca. Odată planul de destinație făcut, detaliile logistice au fost ușor de pus cap-la-cap, grupul nord-est / Iași (Mike, Cosmo, Cosmin, Alex, Lucian, Serge) plecând în 19 februarie seara cu trenul din Iași iar grupul sudist – Daniel și cu mine – urmând să plecăm în 19 și noi tot cu trenul din București, iar în 20 sâmbătă să începem ascensiunea în ordinea sosirii.

            Conform orarelor trenurilor grupul sud a ajuns primul în Petroșani, și după o plimbare la prima geană de lumină prin centrul orașului și o ciocolată caldă în Montana Bar - unul din puținele localuri deschise la acea oră - am luat primul telescaun imediat după ce acesta a început să funcționeze și dimineață pe la 9 și ceva eram coborâți din telescaun și pregătiți de plecare în traseu. Așa cum stabilisem am plecat înainte pentru că nu știam exact când va ajunge grupul de nord-est, ei depinzând și de orarele unui eventual autobuz / microbuz din Simeria, sau poate chiar de o „ia-mă, nene!”, așa cum de altfel au și ajuns în Petroșani până la urmă. Eu și Daniel ar fi trebuit să ajungem primii la Refugiul Cârja, să-l identificăm în zăpadă și să deszăpezim intrarea, dacă aceasta ar fi fost blocată de zăpadă, așa cum mai toate informațiile găsite pe net ne spuneau că va fi situația, urmând ca grupul nord-est când va ajunge (poate noaptea la frontală) să ne găsească în refugiu.

            Am urcat către Parângul Mic cu un ritm de promenadă, fără grabă pentru că nu ne grăbeam nicăieri, timpul pentru a ajunge la Refugiul Cârja fiind mai mult decât suficient, indiferent de condiții sau de starea zăpezii. Pe vârf ne-a ajuns din urmă un puștan de vreo 12 ani care venise în recunoaștere pentru Parângul Night Challenge – o cursă de alergare care are loc noaptea, la frontală, cu plecare de la telescaun de jos, de la 1.074 metri altitudine și are linia de sosire pe Parângul Mic la 2.074 metri altitudine, așadar un traseu de aproximativ 4,5 km. și 1.000 de metri diferență de nivel! Am schimbat impresii, ne-a povestit despre cursă, după care el a coborât spre telescaun iar noi ne-am reluat traseul către Refugiul Cârja, unde după ce am lălăit-o ceva vreme pe creastă, mai făcând poze, mai admirând peisajul am ajuns undeva pe după-amiază, și pentru a ne face de treabă am deszăpezit parțial intrarea în refugiu.

 

Cornișă gata de desprindere

 

            Nu a trebuit să-i așteptăm mult pe băieți, grupul nord-est, pentru că aproximativ la o oră după noi au apărut și ei, și destul de motivați să meargă mai departe, ca să câștigăm distanță în această primă zi de ascensiune, soarele fiind încă destul de sus, ceea ce ne-ar fi permis să trecem probabil de Vârful Cârja în ziua respectivă. După consultări succinte și ușor dramatice 😊 decizia a fost totuși de a rămâne în zona refugiului, mai exact chiar lângă refugiu, deoarece zona este totuși mai ferită de vânt, și am mai fi putut merge cel mult o oră și ceva, după care ar fi urmat să punem corturile într-o zonă de creastă. Nu prea se putea sta în condiții decente în refugiu, acesta fiind destul de mic, construit din pietre și cu un acoperiș nu foarte ermetic, ceea ce a făcut ca înăuntru să fie cam ca afară, adică zăpadă pe jos, aceeași temperatură și în plus fără prea multe suprafețe plane care să poată reprezenta un pat.

            Deși inițial eu și Daniel decisesem să stăm totuși în refugiu, și nu la cort, apariția la vreo jumătate de oră după băieți a unui grup mare de unguri din Ungaria ne-a determinat să punem și noi cortul și să le cedăm lor refugiul, unde s-au îngrămădit toți (vreo 7-8), și aproape că nici nu-mi dau seama cum de-au încăput toți acolo! A urmat o seară agreabilă cu fotografii la asfințit, cu schimburi de amabilități cu unii dintre băieții din Ungaria, cu ceaiuri calde și sporovăială și cu somn în cele din urmă, pentru că a doua zi ne aștepta o zi importantă, ziua programată pentru cucerirea vârfului, și voiam să fim în formă maximă pentru acest moment.

 

Tabăra 1 - la Refugiul Cârja

 

            A doua zi pe la 8 și ceva ne-am trezit, am făcut programul obișnuit de dimineață (strâns saci de dormit, împachetat haine, strâns corturi, etc.), am luat un mic-dejun rapid, și apoi puțin înainte de ora 10 am luat-o la pas în traseu, către primul obiectiv al zilei – Vârful Cârja, la 2.405 m. pe care l-am atins nu după mult timp, în jurul orei 11. Vremea era destul de ciudată încă de când ne-am trezit, cu vizibilitate destul de redusă, doar arareori cu posibilitatea de a vedea cât-de-cât în jurul nostru la mai mult de 200 de metri, iar pe măsură ce am înaintat către Parângul Mare „laptele” din jurul nostru a devenit tot mai compact iar viscolul se intensifica parcă pe măsură ce ne apropiam de vârf, ca un soi de încercare la care muntele a vrut să ne supună, să ne testeze dacă eram vrednici de a ajunge pe acest al 5-lea vârf ca altitudine din România.

            Ungurii plecaseră către vârf cu vreo oră înaintea noastră, având avantajul că nu au avut corturi de strâns, așa că am avut și noi avantajul că am mers mai tot timpul pe urmele lor imprimate în zăpadă, avantaj important ținând cont de ceața densă care ne însoțea de-aproape, dar și de faptul că discutând cu ei în seara de dinainte ne-am dat seama că nu erau chiar ageamii în ale muntelui, și ca urmare știau ce fac pe acolo, deci era safe să mergem pe urmele lor, fără riscul de a o lua aiurea, în eventualitatea că și ei ar fi luat-o aiurea. Oricum, ca o verificare a urmelor urmăream evident și marcajul, și totul a decurs bine din punct de vedere al orientării; a trebuit să ținem aproape atât cât s-a putut, fără să ne depărtăm prea mult unii de alții, tot timpul fiecare dintre noi trebuind să vadă în față sau în spate pe cel puțin unul dintre ceilalți.

 

Obiectiv atins: Parângul Mare, 2.519 m. (pe un viscol arctic)

 

            După aproximativ 3 ore de traseu din acesta „căutat” am reușit să ajungem în jurul orei 13 pe Parângul Mare, la 2.519 m. altitudine, pe un viscol arctic, și cu sacrificii mari am scos pentru jumătate de minut mâna din mănușă și am făcut fotografia de vârf, acel martor al trecerii noastre pe acolo și al împlinirii obiectivului statistic. Niciodată nu cred că am stat atât de puțin pe un vârf așa cum s-a întâmplat aici pe Parângul Mare, viscolul era șfichiuitor și violent, cred că s-a stat pe vârf sub 10 minute, cel mai sigur vreo 5, și după ce am savurat pe repede-nainte succesul am căutat direcția și am reluat traseul, dincolo de vârf, continuând pe creastă în direcția est, spre Transalpina.

            Am reușit să mai înaintăm cam două ore și jumătate, ceea ce nu a fost rău deloc ținând cont de condițiile meteo, și trecând de Vârful Coasta lui Rus (2.301 m.) am găsit un loc de pus corturile în Șaua Piatra Tăiată, cam în creastă dar adăpostiți într-o oarecare măsură de vânt prin faptul că acesta sufla de dincolo de Coasta lui Rus, iar noi eram chiar sub el, într-un fel de zonă adăpostită parțial de stihii. Am reușit să montăm corturile, s-a făcut și o mică șezătoare în cortul „tineretului”, și la un moment-dat ne-am dedat totuși somnului binemeritat după o zi destul de zbuciumată, dar cu obiectivul principal atins.

 

Și la munte dacă nu muncești nu ai unde dormi și ce mânca ... Tabăra 2

La șezătoare, în cort

Tabăra 2, în Șaua Piatra Tăiată, 2.365 m.

 

            A doua zi de dimineață, vremea era superbă, cerul albastru ni s-a înfășișat de după norii albi pufoși imediat după ce am ieșit noi din corturi, era călduț și nu adia aproape nicio briză, iar zăpada albă de pe crestele din jurul nostru te îmbia parcă la făcut îngerași.

            Am luat micul dejun, am strâns bivuacul pe îndelete, și un pic înainte de ora 11 am intrat din nou în traseu, pentru că știam că avem o zi lungă în față, obiectivul de etapă al zilei fiind să ajungem în Pasul Urdele din Transalpina. Ziua a fost una minunată, având pe tot parcursul parte de o combinație perfectă de zi de munte: zăpadă înghețată ideală pentru mers, cer albastru cât vezi cu ochii peste linia orizontului, creste semețe și zimțuite de jur împrejur, traseu de creastă nu foarte greu de parcurs, tovarăși de drum unul și unul, ce să mai! ... o zi de pus în ramă!

 

Pe crestele Parângului

 

            După ce am trecut și de marele U făcut de traseu sub Vârful Mohoru am văzut pentru prima dată și Pasul Urdele din Transalpina și undeva sud-sud-est chiar Rânca – starea de spirit a echipei a devenit exuberantă, pentru că era evident că tura se îndrepta către o concluzie reușită, făcusem traseul în minimul de zile prevăzut, în ciuda zilei de ceață și viscol care ar fi putut să ne dea planurile peste cap. Hotărârea noastră din acea zi decisivă, faptul că deși mai greu - ne-am ținut totuși de plan și am înaintat mai încet dar constant pe traseul stabilit, și îndârjirea cu care am răzbătut prin viscol iată că ne puneau acum în fața unui rezultat pozitiv: eram în Transalpina!

 

Transalpina în Pasul Urdele

 

            Am coborât în Urdele, la 100-200 de metri de drum (înzăpezit) și am organizat tabăra, am pus corturile, am scos primusurile și ne-am pus pe petrecut, mă rog, petrecere de munte, cu ceai, supe, poze cu Alex ținând Luna în brațe, povești și povestiri cât e seara de lungă.

 

Alex și Luna

 

            Deja și temperatura exterioară nu a mai fost așa de scăzută în acea seară, ceea ce ne-a oferit un confort în plus, eram și mai jos decât cu o seară înainte (aproximativ la 2.000 de metri față de 2.300 în Șaua Piatra Tăiată) și mai la adăpost decât în creastă, și aceste condiții concrete combinate cu starea de spirit dată de faptul că eram la capătul unui traseu pe care îl parcursesem cu succes au făcut ca în noaptea cu pricina odihna să fie savurată din plin cred că de fiecare dintre noi.

 

Activități la tabăra 3

Tabăra 3

 

            Știind că Rânca este „după colț”, umătoarea zi - ultima de traseu - a început tot după ora 9, cu clasicul mic dejun montan (cărneturi și brânzeturi + ceai), vremea era la fel de minunată ca în ziua precedentă, și abia după o ședință foto prelungită am reușit să intrăm în traseu tot în jurul orei 11, pentru o plimbare de duminică pe Transalpina, mai pe zăpadă mai pe asfalt, iar în jurul orei 13.30 ne-am făcut triumfători intrarea în Rânca.

Pe Transalpina iarna, șoseaua este exact sub noi

            Au urmat o după-amiază cu Mike la schi și băieții făcându-i galerie de pe margine cu berile în față, o seară de cărți, cu gazda noastră de la pensiunea unde ne-am cazat încercând să ne sub-culturalizeze prin manelizare, iar a doua zi o coborâre din munte cu microbuzul din Rânca, trecând prin Novaci până în Târgu Jiu, cu o plimbare pe la Coloana Infinitului și Poarta Sărutului, pentru ca un tren de după-amiază să ne debarce într-un final seara în București, de unde după o noapte la Vlăduțu Apartments ne-am despărțit într-un final: Daniel a rămas la el acasă, Mike la conferință în București, eu spre Constanța iar băieții  - Cosmin, Lucian, Alex, Serge și Marius către Iași, cu avionul de la Otopeni ( ! ).

            Astfel s-a încheiat încă una din turele de iarnă memorabile ale trupei de desant alpin de la Iași, din care atât Daniel – bucureștean – cât și eu – dobrogean temporar – facem cu mândrie parte. Tura aceasta a avut loc în februarie 2016, dar iată că am reușit să o aștern pe hârtie abia în ianuarie-februarie 2017 ( ! ), probabil pentru a face loc mental următoarei ture de iarnă, pentru că februarie este perioada când bocancii de iarnă încep să facă gălăgie în dulap, pioletul se clatină în cuiul în care este agățat, colțarii scrâșnesc unul de altul aducând aminte de zăpada înghețată iar geaca de iarnă ... ei bine geaca de iarnă mai-mai că iese singură pe ușă căutând un tren spre munte ... Și nu se cade să o las să plece singură, nu?  😊

 

Nu am fost 300, ci doar 8  :-)

 

Munții Rodnei încă o dată

În Munții Rodnei mergem pentru tura de iarnă de mulți ani, prima tură petrecându-se cu mai bine de 10 ani în urmă, iar primele încercări au început toate invariabil din localitatea Rodna și apoi prin satul Șanț, către Valea Blaznei, având ca primă țintă Vârful Roșu (și ulterior, „în visele noastre” de atunci, Vârful Ineuț). Spun „în visele noastre”, pentru că deși am început urcușurile plini de încredere, cu convingerea că „de data aceasta gata! – ajungem pe Ineuț! ”, la primele ture abia am reușit sa ajungem mai sus de cabana Valea Blaznei, probabil până pe Vf. Cobășel; acest probabil intervine pentru că în tura când se pare că am ajuns totuși pe Cobășel am făcut-o pe o ceață și pe un viscol ce nu ne-au permis să avem certitudinea că eram pe Cobășel, și că nu eram pe vreun vârf secundar, intermediar.

Așadar, dacă am ajuns sau nu pe Vf. Cobășel (sau pe Vf. Roșu ?) în acea tură la care au participat Reți, Sergiu, Adi Oso, Marius Cosmo și Mike va rămâne o certitudine relativă ...

Undeva spre Cobășel - 2004

La Cabana Valea Blaznei - 2004

 

În 2006 tura de Rodna a însemnat o încercare kamikaze de a trece de Valea Blaznei către Cobășel, prin zăpadă de peste 1 metru și ceva și prin ceață și vânt, în formula eu, Serge & Mike, operațiune soldată cu abandon (și redirecționare către Ceahlău și apoi Hășmaș).

A mai fost apoi tura din 2009, cu Alex Busuioc, Adi Ursu, Mike, Sergiu, Adidas, Palpiduc și Marius Cosmo, tură în care am reușit să depășim Cobășelul, apoi Vârful Roșu și am ajuns până pe Vf. Ineuț, de care am trecut mai departe, către Șaua Ineuț – Ineu, șa de care nu am trecut decât 3 dintre noi (eu, Mike și Serge), iar în ziua următoare s-a coborât de pe munte în două echipe, unii către sud-vest pe văi secundare ale Văii Vinului, ceilalți către sud-est, undeva între Rotunda și Șanț.

După toate aceste ture (mai ales după cele în care nu depășisem cu mult Valea Blaznei) sentimentul a fost că „misiunea” a fost îndeplinită doar parțial: faptul că ne-am reunit și ne-am distrat împreună și am luat aer de munte + că am făcut un pic de mișcare au fost evidentele puncte pozitive ale acestor ieșiri, dar nu ne dădea pace gândul că Munții Rodnei nu se lăsau cuceriți, deși noi reveneam, și reveneam ...

Pe creste, în 2009

Trupa din 2009 în efectiv complet - Vf. Ineu în spate

 

Bivuac între Vf. Roșu și Vf. Ineuț - 2009

 

În 2012 am încercat o abordare nouă, și am început ascensiunea din Borșa Pietroasă, către Stația Meteo Iezer, și am ajuns pe Pietrosul Mare, tură descrisă aici pe blog („Rodnei 2012 - pe acoperișul Orientalilor”) – abia aceasta fiind prima tură în care obiectivul de ascensiune era îndeplinit deplin. A venit apoi oarecum din senin acum în 2015 propunerea să mergem din nou în Rodnei, cu plecare din Pasul Rotunda, și după câteva scurte deliberări pe email a rămas stabilit să încercăm să facem cât mai mult din creastă, plecând din Rotunda.

Zis și făcut, și după o noapte petrecută într-un inter-regio de la Cluj până la Iacobeni (+ vreo trei „ocazii” către Cârlibaba), în dimineața unei zile senine și frumoase de februarie am ajuns în Pasul Rotunda. Prezentându-mă în pas, lângă Cabana Croitor, cu vreo 3-4 ore mai devreme decât se preconiza că va ajunge trupa de la Iași (Alex Busuioc, Cosmin Ceucă, Mike și Serge), am început singur traseul, în ideea că dacă ar fi fost zăpadă mare să fac urme (și să fie astfel mai ușor și pentru ceilalți băieți); norocul nostru (mai ales al meu, care eram primul) a fost că n-a fost nevoie să rup zăpada, pentru că erau urme de schiuri și de ATV-uri în zonă, pe care le-am urmat, așa că urcușul a fost ușor în ceea ce privește zăpada.

Vf. Roșu - Vf. Ineuț - Vf. Ineu, dinspre Pasul Rotunda

 

În zona Vârfului Nichitaș i-am așteptat pe băieți la o stână și am făcut joncțiunea, și apoi am mai mers un pic și am decis să stăm peste noapte într-un adăpost găsit pe traseu. Despre această primă zi nu sunt multe de povestit, decât că a fost o super-zi, senină, fără un singur nor pe cer, temperatura a fost ideală pentru urcat iar zăpada nu ne-a pus probleme; a fost ziua „de introducere” și de acomodare, de obicei destul de grea, fiind prima, ziua în care corpul încearcă să se acomodeze la noua activitate (efort susținut, ascensiune, cu vreo 15-20 kilograme in spate).

După o noapte destul de geroasă, a doua zi a început cu auspicii bune, cu cer senin și promisiunea unei etape reușite. Ne-am deplasat susținut către baza Ineuțului, care se desfășura măreț în fața noastră, parcă invitându-ne către el; chiar înainte de Ineuț am mers pe o creastă (cred că pe Muntele Gaja) de unde am avut o priveliște frumoasă către Valea Lala, unde Lacul Lala stătea înghețat în mijlocul circului glaciar alb și aștepta primăvara.

Ascensiunea Ineuțului a necesitat un pic de efort, cu una-două porțiuni un pic mai dificile, dar a fost frumoasă și relaxantă – și la urma-urmei de ce să nu fie relaxantă? – vremea era superbă, zăpada scărțâia sub colțari, noi eram abia în a doua zi din tură, adică eram și acomodați și (încă) odihniți, iar peisajul era de vis, cu o vizibilitate pe sute de kilometri atât către est și chiar nord-est cât și către sud și sud-vest. O zi perfectă!

Către Ineuț (Vf. Ineu în dreapta)

 

Am trecut de Ineuț destul de expeditiv, și ne-am îndreptat către Șaua Ineuț-Ineu, cea care la tura din 2009 a despărțit grupul în două, pentru că unii au trecut dincolo, către Ineu, iar ceilalți au rămas în șa, și au campat acolo, lângă Ineuț (în condiții care ar trebui menționate separat, într-o mini-povestire dedicată ...). După ce am traversat șaua am abordat “frontal” urcușul din șa către platoul Ineu (mă rog, nu e chiar platou, dar comparativ cu șaua și cu urcușul din șa – e aproximativ un platou), repetând ca și traseu acea ascensiune care după tura din 2009 a devenit o „legendă urbană” J (în acest caz – montană), datorită trecerii „prin cornișă” din șa către platou pe care am executat-o în formula eu, Mike & Serge, asigurați destul de aproximativ și mai mult pentru impresia artistică.

Atacul la cornișa din Șaua Ineuț-Ineu, în 2009

Odată ajunși pe „platoul” Ineu (de fapt pe pantele din apropierea vârfului principal) am mai făcut cam 200 de metri și am ajuns la Refugiul Ineu, situat la 2.150 m., despre care am aflat cu încântare că a fost construit în 2013 de către membrii Asociației Hai pe munte - Iași (www.haipemunteiasi.ro) și țin pe această cale să îi felicit pentru inițiativă și pentru rezultatul inițiativei, unul de nota 10 – adică un refugiu bine construit, spațios atât cât trebuie (încap lejer să doarmă 6 oameni, sau chiar 8 la nevoie), curat la momentul când am ajuns noi la el și foarte bine amplasat. Nu prea ai în zonă la altitudinea respectivă altă alternativă de cazare, în caz de veme rea.

După o scurtă deliberare - dacă să rămânem peste noapte în refugiu sau să mergem mai departe (fiind încă relativ devreme, cam 4 după-amiază) s-a decis să rămânem în refugiu, așa că ne-am pus voinicește pe muncă pentru a elibera de sub zăpadă ușa refugiului, care deși era orientată spre sud-vest era troienită până aproape la streașină, și cu pioleți + o lopată tip Lineman (dar de plastic, de plajă – de-a lui Matei) după cam o jumătate de oră am reușit să pătrundem în refugiu.

Deszăpezind Refugiul Ineu

Am lăsat rucsacii și am plecat apoi către vârf, unde am ajuns în cam un sfert de oră de la refugiu. Eram în sfârșit pe Vârful Ineu la 2.279 metri altitudine, după 4 ture de Rodnei cu urcare dinspre sud (2004, 2006, 2009 si 2015)!

Pe Vârful Ineu (finally!) - 2.279 m. altitudine

 

Am petrecut pe vârf mai bine de o jumătate de oră, în aerul ozonat al înălțimilor, delectându-ne cu peisajul unic ce se desfășura oriunde priveai, spre Pietrele Doamnei din Rarău către sud, sau spre Pietrosul Rodnei către nord-vest, crestele și vârfurile succedându-se într-o îngrămădire grandioasă, într-o parte aliniate precum valurile unei mări zbuciumate de furtună, în altă parte precum un oraș de piramide înălțându-se spre cerul pe care începeau să se vadă primele stele, și din loc în loc întrezărindu-se deja luminile unor localități de prin depresiunile și văile intra-montane, undeva jos departe.

Creasta către nord-vest, cu Vf. Omului, Vf. Gărgălău și undeva departe Pietrosul Rodnei

Am plecat de pe vârf odată cu apusul de soare care anunța noaptea, și în refugiu ne-am petrecut seara cu o cină prelungită, cu supe și alte felurite bucate de prin rucsacii noștri, din care am tot degustat pentru a recupera caloriile pierdute în ziua ce trecuse, pe traseul destul de consistent pe care îl parcursesem.

A treia zi a turei nu a mai fost la fel de perfectă din punct de vedere al vremii, pentru că deși vizibilitatea era în continuare bună, dimineață cerul era acoperit, plumburiu, și un vânt sâcâitor ne tot dădea târcoale. Am coborât deci de pe Ineu cam vreo 200 de metri îndreptându-ne către Coasta Netedă, și după ce am traversat cu asigurare în cordelină un sector mai dubios (Tarnița lui Putredu ?) am trecut și de Muntele Cișa, după care am trăit una dintre cele mai extreme experiențe de munte de până acum.

Ajunși pe Vârful Omului (la 2.135 m.) am avut parte de cel mai mare viscol pe care l-am prins fiind pe munte afară, și nu în adăpost; vântul în rafale cred că s-a apropiat de 100 km./h, în anumite momente fiind nevoiți să stăm întinși pe jos pentru că altfel am fi fost dărâmați și aruncați la vale pe povârnișul de lângă noi. Există o scenă în filmul “Salvați soldatul Ryan” unde în timpul debarcării din Normandia, pe una din plajele unde armata americană încerca să creeze o breșă în apărarea germană, din cauza focului deschis de mitralierele și armele grele germane americanii sunt nevoiți să se adăpostească pe plajă culcându-se în spatele celui mai ireal adăpost imaginat vreodată, cum ar fi o denivelare abia peceptibilă în nisip sau un tufiș de vegetație înalt de cîțiva centimetri, și totul sub ploaia de gloanțe și explozii din jurul lor ... Păstrând totuși proporțiile, imaginea aceasta am avut-o acolo pe Vârful Omului, când din poziția culcat în care eram i-am văzut pe Alex și Cosmin în fața mea cu câțiva metri, luptând semi-ridicați cu vântul, iar la 5-6 metri mai în spate Mike și Sergiu erau culcați ca și mine, așteptând o fereastră în vaierul amarnic al vântului pentru a se ridica și a putea face “salt înainte”!

A fost destul de crunt, cu viscolul biciuindu-ne fețele și aruncându-ne în ochi fragmente de zăpadă înghețată și încercând să ne culce la pământ, iar noi luptând din greu să ne ridicăm și să mai facem câțiva pași, pentru a trece odată de vârf, în partea cealaltă, unde speram să scăpăm de urgie!

După o luptă aprigă am răzbătut dincolo de acest Vârf al Omului ( ! ), și dincolo chiar am scăpat de vânt, mă rog – nu de tot, dar cel puțin am putut înainta fără probleme; am urmat mai departe creasta, și am trecut apoi de La Cepi și de Vârful Clăii, și cred că de pe aici au cam început să se termine bateriile, adică energia, pentru că m-am simțit din ce în ce mai sfârșit, iar înaintarea o făceam din ce în ce mai greu, cu eforturi mai mari decît de obicei. Am mai luat un baton de ciocolată, am mai topit câteva bomboane, și mai cu pauză mai cu mers am ajuns totuși și pe Vârful Gărgălău, fiind în ariergardă cu Mike, iar de aici i-am văzut pe băieți că erau deja jos, în Șaua Gărgălău și căutau un loc de cort.

Ținta zilei fusese inițial stâna Știol, dar în condițiile date de oboseală și ținând cont și de faptul că lumina zilei se cam ducea cu repeziciune, bivuacul era soluția logică și cea mai la îndemână. Am instalat corturile, am mai preparat la primus care cum a putut câte un ceai sau o supă, și am trecut din mână în mână și un recipient cu ceva tărie, o țuico-pălincă dătătoare de stare de bine, după care ne-am introdus corpurile ostenite în sacii de dormit și cred că somnul a venit chiar în timp ce trăgeam de fermoarul sacului ca să îl închid până sus ...

Tabăra 3 - în Șaua Gărgălău

 

Dimineața ne-a întâmpinat cu o ceață groasă, lăptoasă, care s-a intalat în locul vântului de cu o zi înainte, și ne-am dat seama că planul inițial (varianta optimistă) de a continua către Pietrosul Rodnei nu mai este realizabil, și că a coborî către stâna Știol era unica variantă a zilei; am luat micul dejun , am strâns corturile, și cu vizibilitate doar puțin peste zero, ghidându-ne mai mult după hărțile unor aplicații de pe smartfoanele noastre am început coborârea către Poiana Știol.

A fost o coborâre total relaxată, și după ce o lălăisem toată dimineața cu micul dejun și cu strânsul corturilor, și coborârea a fost în același ritm, al melcului nervos, pentru că știam că oricât de încet am merge tot vom ajunge în foarte scurt timp la stâna Știol. În jurul orei 3 după-amiază am intrat pe ușile stânei, care trebuie să precizez că din punct de vedere arhitectural nu este chiar o stână, ci o casă clasică, cu hol, cămară și două camere mari, și cu niște paturi imense (dar fără saltele iarna), fiind o stână doar prin prisma utilizării ei ca atare pe timpul primăverii, verii și toamnei, iarna fiind folosită doar ca loc de popas de către hoinari ca noi.

Către stâna din Poiana Știol

După-amiaza și seara zilei au fost dedicate “bucătărelii”, pentru că primusurile au ars aproape încontinuu, și supele s-au succedat piureurilor, care urmau după ceaiuri, care la rândul lor erau precedate de tot felul de preparate din carne și brânzeturi, și dăi cu wasabi, dăi cu ghimbir și cu felurite condimente – am participat astfel la o masă din acelea ca în povești, care nu a durat trei zile și trei nopți, dar cel puțin trei ore tot a durat!

Cina de după prânz de la Știol

Am mai stat la taclale, am mai povestit diverse, s-au efectuat și vreo două ture de “mers la locul cu semnal”, ca să dăm telefoane sau să scrollăm un pic prin FB si prin fluxul de știri on-line, după care ne-am amenajat culcușul intr-una din camerele stânei, cu izoprenele așezate pe podeaua paturilor și apoi noi în sacii de dormit.Unii au căzut rapid, iar alții dintre noi au încins un Jungle-speed, un joc ce dacă s-ar fi jucat pe vremea lui Caragiale cred că ar fi fost caracterizat cam așa: „un joc pentru domnișorii cu prințipuri precum și ageri de mână și de ochi ”.

După un somn bun de ciobani carpatini ultima zi de tură ne-a întâmpinat cu vreme frumoasă, deși creasta (pe unde ar fi trebuit să ne găsim noi daca am fi continuat către Pietrosu) era în nori; am îmbucat ceva rapid, ne-am facut bagajele și am lăsat în urmă (încă o dată) stâna de la Știol, și lipa-lipa prin Poiana Știol, apoi pe un drum forestier și mai departe pe sub telescaunul de la Borșa (unii dintre noi) sau cu telescaunul (80% dintre noi J ) am coborât către Borșa.

În Borșa, adăstând microbuzul am poposit la o bere, lângă care și-au găsit locul și câteva pungi de pufuleți și chipsuri, ca masă de despărțite, și după ce am mai sporovăit și cu câțiva localnici pe varii subiecte ne-am îmbarcat și am luat-o către sud, spre Cârlibaba, Iacobeni și apoi unii spre Iași iar eu spre Cluj, incheind astfel încă o tură de Rodnei, munții care alături de Hășmaș, Ciucaș și Rarău reprezintă și o întoarcere în trecut, ori de câte ori ajungem să-i străbatem.

Acoperișul Balcanilor – Vârful Musala / Bulgaria, 2.925 m.

Toamna a venit din nou, și odată cu ea și zilele plumburii și reci când nu prea mai ai pe unde să mai hălăduiești în natură, iar dacă vorba populară spune că au venit zilele de iarnă numai bune de spus povești la gura sobei, pentru mine zilele de toamnă și de iarnă sunt un bun prilej de a mai așterne pe „hârtie” câte o istorioară cu munți, cu prieteni și cu verde și albastru.

De data aceasta a venit la rând pe firul epic ieșirea făcută la sud de Dunăre în vara acestui an, împreună cu Lucian, Mike, Daniel și Serj, toți cinci îmbarcați într-o mașină împreună cu încă cinci rucsaci (unii mai mari, alții mai mici ... rucsacii).

Noi
 

Ideea unei expediții sud-dunărene ne tot dădea târcoale, mie și lui Mike, de ceva vreme, ca o reeditare a unui circuit similar pe care l-am făcut în formula Mike, Serj & eu prin 2006, având ca năzuință ajungerea în premieră în ținuturile aromâne din Munții Pind și din Albania. De această dată circuitul a fost: Focșani (în Focșani ne-am reunit, fiecare din câte un punct cardinal) – București (cu o preluare spectaculoasă aproape din mers a lui Daniel de undeva de pe centură) – Giurgiu/Ruse – și apoi în linii mai mari am făcut Sofia – Boroveț – Blagoevgrad, am traversat Macedonia de la est către sud (Prilep – Krușevo – Bitola – Ohrid) și pe la sud de lacul Ohrid (după ce am făcut o baie, bineînțeles!) am ajuns în Albania unde am trecut prin Korçë – Moscopole (capitala vlahilor balcanici) – Elbasan – Tirana – Durrës (bineînțeles că am executat și aici o baie în Marea Adriatică), iar din Durrës, mergând kilometri și kilometri prin niște munți albanezi măreți am ajuns din nou în Macedonia, unde am vizitat Skopje, și apoi trecând pe lângă Kumanovo și Kyustendil în Bulgaria ne-am îndreptat către România.Toată tărășenia a durat vreo 9 zile, 9 zile pline, dense, obositoare dar totodată atât de deosebite!

Ei, și având noi stabilit acest traseu, am observat cu vreo două săptămâni înainte de plecare că urmează să trecem foarte aproape (la câteva zeci de kilometri) de Munții Rila din Bulgaria, și de aici până la ideea de a urca pe Vârful Musala, cel mai înalt vârf din Peninsula Balcanică cu ai săi 2.925 metri, nu a fost decât un pas (adică 3-4 emailuri și acțiunea a fost aprobată în unanimitate).

Undeva pe traseu, în Parcul Național Rila
 

Incluzând astfel în bagaje și ceva echipament de munte am poposit în seara zilei de 19 iulie la poalele Munților Rila, unde am pus cortul mai sus de stațiunea Yastrebeț, la un pic peste 1.300 metri altitudine, “la o margine de drum” ca să folosesc o expresie consacrată, în „umbra” telegondolei care urma a doua zi să ne poarte până pe la 2.300 de metri, de unde începe propriu-zis traseul către Musala.Originea toponimului Musala se pare ca ar fi pe filieră turcă, din arabă, și ar însemna „aproape de Allah” (mus’Allah), lucru de înțeles având în vedere înălțimea și măreția acestui munte în ansamblul Balcanilor aflați sub dominația Imperiului Otoman atâtea secole la rând.

În dimineața zilei de 20 iulie ne-am trezit oarecum precipitat, deoarece pe drumul lângă care pusesem noi corturile urma sa aibă loc un raliu ( ! ), dar viteza cu care am împachetat a fost bienevenită, deoarece am ajuns la locul de plecare a telegondolei înainte de prima cursă a zilei, și astfel am fost mai mult decât în grafic în ceea ce privește timpul.

În prima parte a traseului
 

După o cursă de vreo 10 minute telegondola în care am încăput toți 5 ne-a depus grațios la 2.300 de metri, de unde ne-am lansat furibunzi într-o ... plimbare printre jnepenișul din acea zonă a Rilei, pe un drum destul de lat, spun plimbare pentru că cel puțin în această primă parte nu putem spune că traseul ne-a solicitat prea tare, sau că în ceea ce privește efortul e o mare diferență între acest traseu și o primbare prin Grădina Botanică din Iași sau cea din Cluj, spre exemplu.

Am trecut la un moment-dat pe lângă Cabana Musala, masivă și goală, și doar de pe la 2.600 de metri, cu puțin înainte de Refugiul „Λeдeнo Eзeрo” am intrat în zona de stâncărie și grohotiș, solicitând mai mult atenția și îndemînarea (îndepiciorarea, mai degrabă), iar pantele au devenit mai pronunțate.

Aproape de vârf
 

Munții Rila sunt asemănători cu Retezatul nostru, cu văi glaciare largi, cu circuri ample adăpostind lacuri albastre-verzui, și cu acea culoare specifică verde-gri a rocii care te însoțește oriunde îți întorci privirea. Deși era luna iulie, de pe la 2.800 de metri în sus a apărut și zăpada pe ici pe colo, prin zone mai puțin expuse către soare, aducând în minte o amintire fugară a iernii, repede spulberată dacă priveai în vale spre culmile înverzite deasupra cărora albastrul cerului crea un contrast dar în același timp și o armonie estivală încântătoare.

Nu, nu e în Retezat, este în Rila!
 

Mai tăind ceața, mai sorindu-ne când ceața se risipea și de pe cerul senin ne încălzea soarele de altitudine, am urcat constant din piatră în piatră pe cărarea mai mult sau mai puțin vizibilă, am poposit la refugiu unde ne-am hidratat și am luat o mică gustare, și după aproximativ trei ore de la plecarea de la Cabana Yastrebeț de la 2.300 de metri am ajuns pe Vârful Musala, la 2.925 metri.

Cel mai înalt vârf din Balcani
 

Pe vârf, la fel ca la refugiu, lume multă, din diverse țări, polonezi, evident – bulgari, o familie faină de moldoveni de dincolo de Prut (tata, mama, două fete și un băiat), români (alții decât noi), și cred că și niște cehi; ne-am bucurat de peisaj, am imortalizat momentul, am mâncat de amiază, ne-am relaxat, și după aproape o oră am început drumul de întoarcere, cu Lucian pornit în trombă primul, în stil cros montan, și noi ceilalți mai agale, așa, mai mioritic și mai zen.

În zona vârfului
 

La întoarcere ne-am bucurat de cer, de soare, de natură și de aerul proaspăt al înălțimilor, de pajiști de munte minunate, am vorbit vrute și nevrute, că așa-i stă bine drumețului – să aibă și cu cine să împărtășească plăcerea călătoriei, și după o binemeritată bere la o căbănuță de lângă telegondolă ca și epilog al acestei expediții reușite pe Musala, ne-am îmbarcat în „vehiculul zburător” și am ajuns din nou în punctul de plecare, trecând încă o dată pe deasupra brazilor și la un moment-dat chiar pe deasupra locului unde pusesem corturile în noaptea de dinainte.

Odată ajunși la stația terminus am sărbătorit toți cinci reușita printr-o acțiune culinară într-una din crâșmele-restaurant din zonă, și apoi am purces mai departe pe circuitul menționat mai sus, către alte destinații balcanice care ne așteptau și care – aveam să o aflăm ulterior – nu ne-au dezamăgit așteptările.

Tura către Vârful Musala deși a durat doar o zi, și nu a presupus un bagaj de munte amplu datorită accesibilității traseului, a fost o ieșire faină care ne-a dus pe cel mai înalt vârf din Balcani și mi-a confirmat că nu doar participând la expediții de câteva zile - spre o săptămână poți să ajungi în zone montane minunate, și că acestea pot fi de fapt la o aruncătură de băț, pentru că pe Musala se poate ajunge foarte ușor din România, în special din București (aproximativ 450 de kilometri până la Boroveț); așadar, nu stați pe gânduri, cel mai înalt munte din Balcani poate fi atins și urcat ușor, și în plus, după cum am spus este și foarte frumos!

 

Tărâmul aproape de Dumnezeu

 

Vis de iarnă în Făgăraș

Tura de iarnă 2014 abia s-a terminat de câteva ore, sunt în autocarul care mă duce către acasă, de la București la Constanța, dar în dimineața acestei zile m-am trezit în cort la Bâlea-Lac, petrecând astfel cea de a 5-a noapte pe crestele făgărășene în ceea ce a fost una dintre cele mai tehnice ture de iarnă la munte, dacă nu poate cea mai tehnică dintre toate la care am participat până acum. Afirm acest lucru pentru că în nici una din turele de iarnă de dinainte de aceasta nu am avut parte de atât de multe porțiuni de traseu „tehnice” – zone în care dincolo de rezistența fizică au fost solicitate și abilități de alpinism clasic, de depășire a unor sectoare geomorfologice mai complexe, cum ar fi ieșirea din Căldarea Doamnei către Șaua Doamnei-Lăița (înainte de Vârful Lăița), trecerea din Portița Călțunului către Strunga Doamnei, în ascensiunea către Negoiu, sau zona de lanțuri din Șaua Lăițel – aceasta din urmă adevărat test de anduranță și stăpânire de sine în condițiile date (de iană).

Am ajuns în aceasta tură împreună cu o trupă de munte „de zile mari”: Marius, Alex, Dan, Sergiu, Mike, Daniel și Lucian, acesta din urmă reprezentând cheia succesului acestei ieșiri, prin aportul real de experiență pe care l-a adus, și datorită căruia grupul a avut parte de o siguranță în plus, chiar și (sau mai ales) acolo unde siguranța a fost constituită de asigurarea în coardă (pe câteva porțiuni din zona „lanțurilor” spre exemplu). Ca de obicei, cu vreo lună și ceva înainte de plecare am început să schițăm o destinație, și deși au mai fost avansate vreo două alternative până la urmă Munții Făgăraș au întrunit cele mai multe sufragii, și în consecință venind din două direcții (4 dintre noi în mașina “de Iași” și 4 în mașina „de București”) ne-am întâlnit într-o zi de sâmbătă 22 februarie în parcarea de la Bâlea-Cascadă.

Către Bâlea-Lac

 

Am urcat cei mai mulți dintre noi cu telecabina către Bâlea-Lac (doar Lucian a ales varianta trekking) și ne-am cazat pentru prima seară la Refugiul Salvamont Bâlea-Lac unde vorbisem din timp și rezervasem locuri, restul zilei nefiind altceva decât un dolce far niente, cu vreo două plimbări către Cabana Bâlea-Lac, o vizită la Biserica și Hotelul de gheață și câteva beri înfulecate ca și încălzire pentru expediția ce sta să înceapă. Am mai continuat la refugiu cu o vișinată brandul Cosmo, și undeva în jurul miezului nopții s-a dat stingerea și ne-am culcat, care pe unde a putut, refugiul fiind destul de populat.

Biserica de gheață de la Bâlea

A doua zi, deși plecarea teoretică era programată de dimineață, la 8 maxim 9, o ceață lăptoasă acoperea totul, încât nici măcar cabanele Paltinu sau Bâlea-Lac nu le puteam vedea de la refugiu; inevitabil, plecarea s-a amânat și toată lumea s-a bucurat de cele 2-3 ore de somn în plus (până la urmă era duminică dimineață ...). Am rămas în stand-by, în speranța că ceața se va ridica totuși în timp util, și undeva în jurul orei 11 parcă-parcă am început să mai vedem câte ceva, așa că am decis să plecăm în traseu, iar la 11.30 am început ascensiunea către Șaua Doamnei.

Traseul de iarnă diferă în prima parte de traseul de vară, în sensul că din Șaua Doamnei traseul de vară urcă pe Vârful Paltinu (2.401 m.), apoi prin Șaua Paltinului și pe sub Turnul Paltinului ajunge sub Vârful Lăița, după o traversare pe lanțuri, pe când traseul de iarnă nu urcă pe Vârful Paltinu, ci coboară din Șaua Doamnei în Căldarea Doamnei, pe care o parcurge către sud-vest, ocolind astfel sectorul Paltinu, și ieșind chiar sub Vârful Lăița, unde intersectează din nou traseul de vară.

Exact acest traseu de iarnă l-am urmat și noi, printr-o ceață destul de consistentă, dar având atuul unor urme lăsate în zăpadă ale unui grup care plecase cu o zi înainte (sâmbătă) spre Călțun, și pe care ne bazasem în luarea deciziei de a pleca, deși ceața nu permitea o vizibilitate prea grozavă.Și înaintând astfel prin ceața mai mult sau mai puțin densă am coborât din Șaua Doamnei în Căldarea Doamnei, apoi înaintând pe curbă de nivel (atât cât s-a putut) ne-am îndreptat către capătul Văii Doamnei, spre Șaua Lăița (dintre Paltinu și Lăița).

 

Undeva în Șaua Lăița, în ceață

 

Urcarea din Valea Doamnei în Șaua Lăița s-a făcut pe o pantă destul de abruptă, dar datorită zăpezii am urcat destul de ușor, pentru că s-au făcut practic niște scări în zăpadă, și din loc în loc erau și câteva platforme (de 3-4 oameni) rămase probabil de la trecerea pe acolo a unei școli de munte.Și așa, încet-încet am ajuns în Șaua Lăița, unde după ce am intersectat traseul de vară ne-am regrupat și ne-am îndreptat către Vârful Lăița, de care traseul de vară trece pe undeva pe versantul de sud, dar pe care noi l-am abordat peste vârf (traseu de iarnă).

Am trecut și de Lăița, și ne-am pomenit în Șaua Lăițel, cea la care ne-am tot gândit de când intrasem în traseu, pentru că aici este sectorul de lanțuri, plus alte câteva sectoare care vara sunt destul de complicate, iar noi am ajuns la ele ... iarna. Am abordat primul sector al acestei traversări prin montarea unei corzi de asigurare – o balustradă în termeni montani, și apoi au mai urmat vreo 2 asigurări de același tip, pe sectoarele mai riscante; lanțurile (cablurile) propriu-zise nu au fost foarte complicat de depășit, dar anumite sectoare din zona aceasta a Șeii Lăițel au necesitat asigurare în coardă, și atenție sporită din partea fiecăruia dintre noi.

 

Traversare în coardă

 

Datorită asigurărilor în coardă pe care a trebuit să le realizăm și ritmului mai scăzut de deplasare pe această parte din traseu (plus faptului că am plecat de la Bâlea-Lac abia pe la 11.30) obiectivul nostru de a junge la Refugiul Călțun în aceeași zi nu a mai fost unul realizabil, și s-a decis astfel montarea taberei 1 de corturi – Lucian și-a adus din nou contribuția în momentul potrivit, prin găsirea unui loc de campare chiar sub vârful Lăițel (cam la 15-20 de metri sub acesta).Depășirea cu bine a sectorului complicat al Șeii Lăițel și faptul că aveam un loc unde să montăm corturile ne-a destins total, și după ce cele 3 corturi au fost montate (pe un loc nesperat de drept, avand în vedere că eram în practic în creastă, la 2.375 de metri altitudine!) ne-am dedat unui festin copios, fiecare scoțând de prin rucsaci felurite feluri de mâncare, cu această ocazie consumându-se și rezervele de alcool (țuici și pălinci) de care mai dispuneam, inclusiv sticla din care Sergiu plănuise să ne servească peste vreo două zile, de ziua lui. A fost cred o defulare după ziua destul de grea pe care o petrecusem prin ceață, pe văi și pe creste.

 

Activități "casnice" (în "bucătărie")

 

 

Cumătra vulpe dă târcoale

 

Atmosfera a fost destinsă și de o cumătră vulpe, foarte nonșalantă, ce a început să ne dea târcoale imediat ce am montat corturile, care nu numai că ne-a pozat fără emoții, dar la un moment-dat s-a apropiat și a încercat să fure o pereche de colțari (!!), abandonându-i doar când și-a dat seama că nu sunt comestibli! Seara a trecut astfel cu activitățile specifice de tabără (mâncare, ceva țuici să ne mai încălzim, glume și povești nemuritoare), și la un moment-dat în noapte ne-am retras în corturi pentru bine-meritata odihnă, după o zi plină.

 

Tabăra 1

 

A doua zi (luni 24) la primele ore ale dimineții vizibilitatea a fost destul de bună, dar pe când ne-am extras toți de prin corturi ceața era din nou stăpâna înălțimilor și văilor; s-a servit un mic-dejun frugal, s-au împachetat corturile și am fost din nou în traseu, în 2-3 minute de la locul de campare fiind chiar pe Vârful Lăițel, la 2.390 m. altitudine.

După o ușoară dezorientare față de traseu în zona Vârfului Lăițel din cauza ceții, am reintrat pe traseu și am început coborârea către Lacul Călțun, dar deși a fost coborâre nu a fost deloc ușoară, din cauza grohotișului și stâncăriilor (combinate cu zăpadă) care trebuie parcurse; în fine, după doar două ore și ceva de la plecarea de sub Lăițel am ajuns la Refugiul Salvamont Călțun, care urma să fie tabăra noastră de bază pentru următoarele două nopți.

Ne-am instalat în refugiu, am luat prânzul (prelungit), am desfăcut și am instalat și sacii de dormit, și cum mai aveam mai bine de două ore de lumină ne-am hotărât să facem o recunoaștere a primei părți a traseului pe care urma să-l parcurgem a doua zi – ne-am deplasat deci către Portița Călțunului, traversând lacul înghețat, și am urcat până în Portiță, după ce mai înainte am exersat și câteva căderi în piolet undeva pe pantele de deasupra refugiului (pe principiul paza bună trece primejdia rea!). După ziua precedentă mai grea, ziua de luni se dovedea a fi o zi mai relaxantă, cu doar două ore de traseu înainte de a ajunge la refugiu, și cu o plimbare lejeră de seară după ce ne-am instalat.

Din Portița Călțunului am scrutat traseul către Negoiu, încercând să ne dăm seama cum ar fi o ascensiune prin Strunga Dracului, drumul cel mai scurt – dar și mai dificil către vârf, în timp ce un grup de capre negre hălăduia pe versantul super-abrupt de sub Negoiu; am ajuns la concluzia că cel mai bine era să vedem concret a doua zi ce traseu vom alege, prin Strunga Dracului sau prin Strunga Doamnei, pentru că așa, de la distanță, nu puteam cum să ne dăm seama exact de ce presupunea un traseu sau altul.

Către Strunga Doamnei

 

În ziua următoare (marți 25), ziua cea mare – a ascensiunii către Negoiu, ne-am trezit pe la 8 dimineața, am luat micul dejun, și în jurul orei 9.30 traversând încă o dată lacul pe gheață am refăcut traseul din ziua anterioară până în Portița Călțunului, de unde după o asigurare în coardă pentru a traversa o cornișă formată la trecerea către versantul de sub strungi și de sub Negoiu, am parcurs pe curbă de nivel sectorul dintre Portiță și intrarea în Strunga Doamnei, pe unde am decis până la urmă să abordăm ascensiunea. Vizibilitatea a devenit bună (și din ce în ce mai bună pe parcursul acestei zile), și undeva unde nu ne-am fi așteptat să ne întâlnim cu cineva (în acest moment al anului) ne-am intersectat cu un grup de nemți, care veneau „din sud” după cum ne-au spus (nu fuseseră pe Negoiu), iar apoi traversând Strunga Doamnei am trecut și noi pe versantul sudic, continuând traseul către vârf.

Pe acest versant sudic de deasupra Căldării Berbecilor zăpada era destul de puțină, ceea ce pentru înaintarea pe traseu era și un avantaj dar și un dezavantaj în același timp, pentru că nefiind suficientă nu puteam înainta în condiții de iarnă (cu urme în zăpadă), dar fiind totuși prezentă traseul nu putea fi nici făcut ca și cum ar fi fost vară, utilizarea colțarilor fiind necesară.



Asaltul norilor



Și astfel încet-încet am reușit sa traversăm acest versant, apoi am intrat pe valea corespondentă către nord cu Strunga Dracului și după încă o bucată de drum am ajuns sub Negoiu, pe care îl vedeam, dar a trebuit să mai „luptăm” cu câteva sute de metri de ascensiune (cam încă vreo oră) ca să ajungem efectiv pe el.

La ora 14.00 am ajuns pe Vârful Negoiu, la 2.535 metri altitudine, al doilea vârf din România, și am petrecut pe vârf aproape o oră, în soarele arzător, sub cerul albastru și deasupra crestelor și vârfurilor din jur, urmărind cum norii se târau leneși pe văi, lovindu-se în anumite zone de creste pe care nu le puteau escalada sau depășind în alte locuri barierele de piatră și revărsându-se dincolo, pe o altă vale, pe care o umpleau și o luau în stăpânire, toată această luptă având loc la picioarele noastre, undeva între 1.700 și 2.100 metri altitudine, la peste 2.100 – 2.200 de metri soarele fiind stăpân absolut.

 

Yes, we can! - pe Vf. Negoiu

 

 

Două lumi

 

Am sărbătorit cu câte o pătrățică de ciocolată victoria, ne-am fotografiat (inclusiv “tradiționala” fotografie la bustul gol!), am respirat încă o dată aerul înățimilor, și într-un fel cu părere de rău ne-am angajat în coborâre, de această dată direct prin Căldarea Negoiu, zăpada nefiind prea mare și permițându-ne această abordare; după traversarea văii am reintrat în traseul marcat (bandă galbenă), și pe propriile urme, prin Strunga Doamnei și apoi prin Portița Călțunului am încheiat tura de vârf înaintea înserării, însoțiți de cei doi câini care se alăturaseră grupului nostru încă din prima seară petrecută la cort pe Lăițel, și care au stat cu noi pâna la plecarea noastră din Făgăraș.

 

La Refugiul Salvamont Călțun

 

Am petrecut seara într-o atmosferă veselă, de victorie, dar și de preocupare pentru traseul de a doua zi, care includea traversarea în sens invers a zonei de „lanțuri” (unde la venirea către Călțun a fost nevoie de câteva asigurări în coardă); după mai multe supe și ceaiuri (servite alternativ sau concomitent, pentru că oricum vasul de supă nu era spălat înainte de a se face în el ceaiul ...) și o audiție prelungită a unor muzici exotice (etiopiene, bulgărești și evreiești) la telefonul lui Mike (și “boxele” – a se citi oala – lui Marius) seara s-a sfârșit într-un mod clasic: ne-am introdus fiecare în sacul său de dormit, unii mai devreme, alții mai târziu, și am purces în lumea viselor, visând probabil la isprăvile noastre de peste zi.

 

În refugiu

 

Miercuri 26 trezirea a fost programată la 6.30, m-am dat primul jos „din pat”, am dat drumul la 2 primusuri să topească zăpadă pentru ceai, după care am ieșit pentru o mini-ședință foto de jumătate de minut, dar am realizat că i-am luat-o un pic înainte până și soarelui, răsăritul ajungând la noi abia pe la 7.20. A urmat pentru toți pregătirea bagajelor pentru traseul de întoarcere către Bâlea-Lac, în paralel cu micul-dejun, iar la 9.30 ultimul dintre noi a ieșit din refugiu, și am început astfel urcușul către Lăițel.

 

Pe Vârful Lăițel (2.390 m.)

 

După mai bine de o oră am ajuns și pe Lăițel, am trecut apoi pe lângă locul primei tabere de corturi, și ne-am angajat în parcurgerea Șeii Lăițel, de această dată fără asigurările în coardă pe care le efectuasem la venire, pentru că în primul rând aveam urmele proprii pe care puteam să mergem și în al doilea rând vizibilitatea optimă a dat o notă de siguranță în plus traversărilor mai sensibile din acest sector. Mai prin forțe proprii, mai cu ajutor a fost depășită și această șa cu ale ei lanțuri, după care am traversat și masivul Lăița, de această dată pe traseul de vară (pe curbă de nivel), și am ajuns astfel în fața ultimului obstacol major (în teorie) – coborârea în Căldarea Doamnei, din Șaua Lăița (adică părăsirea traseului de vară, și intrarea în traseul de iarnă).

La fel ca și în cazul traversării din Șaua Lăițel (care a fost mai dificilă la dus, decât la întors), și coborârea în Căldarea Doamnei a fost mai ușoară decât urcarea din urmă cu câteva zile, pe alocuri fiind chiar amuzantă, dacă ținem cont de faptul că odată depășit sectorul de pantă mai abruptă și mai periculoasă, cam de la jumătatea pantei toți ne-am dat drumul la vale ca pe sanie, urmăriți din Șaua Paltinului cu stupefacție nedisimulată de către 3 capre negre ce au stat nemișcate, holbându-se uluite cum 8 găligani (unii dinte noi în jurul vârstei de 40 de ani) iși dau drumul la vale direct pe pantaloni și merg așa cale de vreo două-trei sute de metri!

 

Capre negre

 

 

Ascensiune către Șaua Doamnei

 

După parcurgerea și a sectorului de fund de vale și a urcușului din vale către Șaua Doamnei ne-am regăsit deasupra Căldării Bâlea, de unde visul nostru de vreo 3 zile încoace se vedea aievea: Cabana Bâlea-Lac, unde Sergiu urma să „dea cep” mai multor beri, 26 februarie fiind ziua lui de naștere! Fain mod de a-ți petrece ziua de naștere: te trezești dimineață la Refugiul Călțun, parcurgi un super-traseu de creastă, în condiții de iarnă, faci apoi un party cu prietenii la Bâlea-Lac, după care seara te instalezi la cort tot la Bâlea, la 5 pași de suprafața înghețată bocnă a lacului! Și cam asta s-a și întâmplat în cele ce au urmat, după coborârea către Bâlea din Șaua Doamnei urmând instalarea corturilor undeva deasupra lacului, și apoi o seară prelungită de supe, beri, papanași, beri din nou, cefe la grătar, MBS-uri și la final bere din nou, plus un „tort” și un „mulți ani trăiască” pentru Sergiu!

O trupă pe cinste!

După cea de a 5-a noapte petrecută în Făgăraș în cadrul acestei ture de iarnă, concluzia celor mai mulți dintre noi a fost ca am dormit mai bine la cort decât în refugiu (temperatura a fost mai mare cu câteva grade în cort, față de refugiu, iar zăpada de sub izoprene a fost cu mult mai maleabilă – aproape ca o pătură! – comparativ cu rigiditatea priciurilor de lemn din refugiu!). În ultima zi s-a strâns deci tabăra, am mers și am luat micul-dejun la cabană, după care unii cu telecabina iar alții în varianta trekking am coborât către Bâlea-Cascadă, unde primăvara își intrase deja (și demult) în drepturi.

După apariția de can-can a Roxanei Nemeș de la Bâlea-Lac, unde era cazată și participa se pare la o ședință foto, episodul “celebrities” s-a terminat apoteotic pentru noi la Bâlea-Cascadă, unde am dat nas-în-nas cu o delegație “la nivel înalt” formată din ministrul delegat pentru IMM-uri, Maria Grapini, şi şapte dintre ambasadorii turismului românesc (am aflat ulterior): Elisabeta Lipă, Helmut Duckadam, Ovidiu Lipan Ţăndărică, Octavian Bellu, Dumitru Prunariu, naistul Nicolae Voiculeţ şi directorul Teatrului Naţional "Radu Stanca" din Sibiu, Constantin Chiriac, precum şi ambasadorul Republicii Populare Chineze în România, Huo Yuzhen!

Noi, muritorii de rând, abia coborâți din munte, ne-am despărțit și am urcat din nou în “mașina de Iași” și în “mașina de București”, și după o bucată de drum comună ne-am despărțit, până la o nouă revedere montană, cine știe în ce formulă de echipă și cine știe în ce munte, dar cu același spirit: să încercăm să convingem muntele să ne dezvăluie o parte din fumusețile sale invernale, să fim mai aproape de cer - dar în același timp tributari ai teluricului, și să menținem o frumoasă tradiție – cea a turei de iarnă la munte nu neapărat pentru performanță, cât mai ales pentru camarederie și prietenie!



Lespezi-Călțun-Negoiu