Nevado Chachani - Perú, 6.075 metri altitudine, mai 2012

Dacă mi-ar fi spus cineva în ianuarie (sau chiar şi în martie) că în acest an voi ajunge la cea mai înaltă cotă - atât la propriu cât şi la figurat - din „cariera” mea de montagnard, nu l-aş fi crezut orice argumente mi-ar fi adus, şi nu m-aş fi crezut nici pe mine, dacă aş fi încercat să mă conving de acest lucru.

Dar, în momentul în care ca şi concediu pe 2012 s-a conturat faptul că vom ajunge în Peru, deja rotiţele au început să se învârtă: „hmm, Peru ... Cordiliera Andină ... Aconcagua e prin zonă ... şi vârfurile de peste 6.000 de metri sunt cam la tot pasul ... te împiedici de ele ... eu de ce nu m-aş putea împiedica de unul ?! ... ”.

Aşa că, încă înainte de plecarea către Peru pentru circuitul clasic propus de agenţia din România în colaborare cu partenerul local, am început să caut febril pe net o agenţie locală sau un ghid independent care să mă ajute în demersul meu de ascensiune a Anzilor, iar din cele trei agenţii cu care am intrat în contact - Quechua Explorer, Peru Adventure şi Zárate Adventures m-am oprit până la urmă la ultima, toată organizarea fiind facută pe email, în luna premergătoare plecării către Peru.

Am reuşit să identific şi contextul favorabil pentru ascensiunea pe care o planificam: în cadrul circuitului una din etape era în Arequipa, cu o zi de vizitat oraşul (arhitectură colonială) + două nopţi cazare, înainte şi după ziua de vizitare; acest interval era exact ce îmi trebuia ca şi timp pentru a putea concretiza planul meu. Lângă Arequipa, la câteva zeci de kilometri, se înalţă impozanţi doi vulcani făcând parte din Cordiliera Vulcanică peruană: chiar lângă oraş (cu câteva cartiere sărăcăcioase de nou-veniţi la oraş întinzându-se chiar pe anticele scurgeri de lavă) – El Misti (“stăpânul” în limba quechua) sau Guagua-Putina cu ai săi 5.822 metri altitudine – un stratovulcan cu un con perfect, parcă făcut pentru a fi dat exemplu la cursurile de vulcanologie; un pic mai departe, dar tot aproape de oraş – Nevado Chachani (“chachani” însemnând fustă sau femeie în quechua), înălţându-se la 6.075 metri, un munte accesibil din punct de vedere tehnic, în ciuda înălţimii apreciabile.

Între o plimbare prin Arequipa pentru a viziona arhitectură colonială şi o ascensiune pe un vulcan sud-american de peste 6.000 de metri alegerea nu a fost grea!

Nevado Chachani (6.075 metri altitudine) – stratovulcan

Nu am reuşit să efectuez o aclimatizare cât-de-cât decentă, Arequipa fiind situat la 2.300 metri altitudine, dar noi ajungând în acest oraş practic de la nivelul mării (de pe coasta Pacificului), cu doar 3 ore înainte de plecarea către Chachani, prevăzută pentru ora 23.00 în data de 13 mai. M-am lăsat în voia destinului, ştiind că acesta este favorabil celor care au încredere şi pornesc cu un a priori pozitiv; am sperat în acelaşi timp că gena proprie mă va ajuta de asemenea, şi că prin conjugarea celor doi factori - voinţă puternică şi genă favorabilă - voi reuşi să evit, sau măcar să minimizez “boala de altitudine”, sau răul de altitudine cum mai este cunoscut (datorat hipoxiei, adică unui aport scăzut de oxigen la nivelul întregului organism).

La ora 23.00 am plecat de la hotelul din Arequipa însoţit de Carlos (Carlito) Zárate, şoferul Toyotei 4x4 (cred că Land Cruiser) care urma să ne ducă până la 5.000 de metri, de unde începea ascensiunea propriu-zisă. Până să-l “pescuim” în drumul nostru şi pe ghidul nostru José Arias dintr-o suburbie a Arequipei, m-am întreţinut cu Carlos într-o spaniolă-italiană lingua franca pe care el o ştia mai bine ca mine ( J ) dar în care şi eu am dovedit cunoştinţe apreciabile, graţie genei telenovelistice a poporului român (nu cred că există în spaţiul carpato-danubiano-pontic persoană între o lună şi 99 de ani care să nu fi fost expusă măcar şi câteva jumătăţi de oră pe parcursul întregii vieţi acestui gen de basm epic-vizual sud-american!).

Aşadar, cu un pic de Hagi şi Mutu, o lingură de Ceauşescu, şi un mănunchi de Dracula, ciorba conversaţională spaniolo-italiană condimentată cu 2-3 fire de engleză a început să fiarbă la foc mocnit; între timp ni s-a alăturat şi José, care ştia totuşi engleză, nu una de Oxford (nici a mea nu e de Cambridge J), dar suficientă cât să înţelegem ce vrem unii de la alţii.

Timp de 3 ore cât a durat drumul m-am simţit ca un adevărat conquistador plecat în necunoscut: pe drumurile “forestiere” (nu era nici o pădure în zonă, doar ceva arbuşti ici-colo) de la baza lui Chachani 4x4-ul nostru era precum o caravelă spaniolă în furtună, noi vorbeam jumătate în engleză – jumătate în spaniolă, iar afară parcă nu mai exista dreapta-stânga, jos şi sus – doar undeva în vale luminile oraşului Arequipa erau precum un fragment din bolta înstelată, iar deasupra stelele păreau luminile unui megalopolis cosmic ...

Cred că adrenalina începuse să pulseze deja prin mine, pentru că deşi nu dormisem mai deloc toată ziua şi plecasem din oraş la 11 noaptea, iată, eram undeva către 5.000 de metri altitudine, cu simţurile încordate, cu o mie de senzaţii şi trăiri dându-mi târcoale, şi nici urmă de oboseală! Sau erau poate şi primele manifestări ale înălţimii?

Ştiu doar că în apropiere de punctul terminus al drumului cu maşina, deci undeva spre 5.000 de metri altitudine am început să mă pregătesc de drum, mi-am pus parazăpezile peste pantaloni, deasupra bocancilor, după care am început să-mi leg şireturile la bocanci, moment în care m-am simţit ... obosit (şi respiram sacadat)! Am fost nevoit să mă odihnesc un minut-două pentru a putea termina operaţiunea de legare a şireturilor!

M-am documentat ulterior: la 5.000 de metri altitudine cantitatea de oxigen scade aproximativ la 50% din cea primită la 0 metri altitudine, la nivelul mării; eram deci deja „victima” altitudinii (cu simptome uşoare, totuşi). Am ajuns la 5.000 de metri pe la 2.30 dimineaţa, ne-am echipat, am luat rucsacii (nu foarte grei ce-i drept, cu echipament doar pentru o tură de o zi), iar acolo Carlos a rămas cu maşina, urmând să ne aştepte pentru returul în Arequipa.

La 2.30 dimineaţa, gata de plecare în traseu

Au urmat vreo 3 ore de mers cu lanterna frontală, prin ceea ce mi se părea atunci, nevăzând mare lucru, „nişte coclauri” cum se spune la noi la Topile (conform dicţionarului moldovenesc – topilesc, „coclaur” s.n. = loc neprielnic, sălbatic, cu teren accidentat, pe unde numai copiii „fără stăpân” pot umbla).

Dar după aceste prime 3 ore, în care am văzut mai mult bocancii lui José deplasându-se susţinut în faţa mea, către ora 5.30 Anzii au început să se lase descoperiţi, mai întâi o geană de lumină, şi apoi primele raze ale soarelui găsindu-ne undeva către 5.500 metri.

De la stânga la dreapta, vulcanii  Ampato (6.288 metri), Sabancaya (5.976 metri), Hualca Hualca (6.025 metri)

Singura ocupaţie în tot acest interval de până la venirea zorilor a fost (exceptând ritmul de stâng-drept, stâng-drept) o auto-analiză senzorială, pentru că altitudinea m-a ajuns totuşi din urmă, m-a bătut uşor pe umăr şi m-a întrebat de sănătate ...J

Aşadar, ca şi simptome ale înălţimii am experimentat, pe rând: prima dată, aşa cum am spus, oboseală (încă înainte de a coborâ din maşină!), a urmat apoi, în prima parte a traseului, până pe la 5.300 metri – până la Base Camp – un fel de „tremurat al imaginii”, adică imaginile pe care le recepţionam erau parcă tremurate, exact ca atunci când faci o fotografie şi ea iese „tremurată”. Doar că la mine nu era tremurată o fotografie, ci “filmul” (nu mi se “rupsese filmul”, dar era “tremurat” J ); manifestarea nu a fost continuă, dar a tot apărut cu intermitenţe, şi nu era un sentiment confortabil (eram totuşi noaptea, cu lanterna frontală, pe o cărare croită printre stânci şi bolovani imenşi ...).

A urmat apoi de pe la 5.300 până pe la 5.500 de metri un fel de ameţeală, cărarea parcă fugea din când în când, ba în stânga, ba în dreapta, şi deşi nu a fost foarte supărător (doar un pic mai solicitant, parcă) au apărut şi uşoare pierderi de echilibru, de ordinul fracţiunilor de secundă. Odată cu zorii, deci pe la 5.500 metri, m-au părăsit atât tremuratul de imagine, cât şi ameţeala, dar s-a instalat temeinic durerea de cap, nu extremă, dar a cărei prezenţă nu putea fi ignorată.

Şi astfel, mai aruncând privirea către masivele acoperite de zăpadă Ampato, Sabancaya şi Hualca Hualca, mai înaintând 10-15 paşi, încet-încet vârful s-a apropiat, deşi cu cât mai mult se apropia, parcă cu atât mai mult se depărta, într-atât oboseala de altitudine mă sleia de puteri, iar gâfâiala datorată lipsei de oxigen mă termina fizic!

Pentru că oxigenul este la 5.500 – 6.000 de metri cam la 40% din cantitatea primită la nivelul mării, unde cantitatea respectivă asigură o funcţionare optimă a organismului uman (până pe la 2.500 – 3.000 de metri se pare că nu există nici o manifestare a răului de altitudine), pentru a compensa deci deficitul de oxigen la o inspiraţie, am fost nevoit ca în acelaşi interval de timp să respir mai des, dublu practic, adică, pe româneşte, să gâfâi după 10 paşi de parcă aş fi făcut 10 ture de Arena Naţională!

O mică pauză, pe la 5.700 m.

Cu destule pauze de hidratare şi energizare (trăiască batoanele de ciocolată şi Inka Cola!), cu multe pauze de oxigenare şi ventilare şi cu câteva pauze foto am ajuns aproape de vârf, unde ne-au prins din urmă 3 austrieci cu ghidul lor peruan; am făcut o pauză comună, după care ei au plecat către vârf, fiind cred puţin mai în formă (deh, şi mai tineri, şi de la poalele Alpilor ...), şi i-am urmat şi noi apoi, în ritmul nostru.

La 10.45 am ajuns în sfârşit pe Nevado Chachani, la 6.075 metri altitudine, şi ce moment unic a fost acesta!

Pe Chachani, 6.075 metri altitudine (în spate vulcanul El Misti, 5.822 m.)

Austriecii ajunseseră şi ei de 10 minute, şi deşi practic nu ne cunoşteam (ne cunoscuserăm cu jumătate de oră în urmă) ne-am felicitat reciproc, şi parcă abia atunci şi acolo am realizat la ce altitudine ajunsesem!

Pe vârf, împreună cu ghidul José Arias

După 15 minute petrecute pe vârf, cu mini-şedinţa foto de rigoare, am mai tras o dată aerul înălţimilor în piept (cam sărac în oxigen, totuşi J), şi mi-am încărcat retina cu o perspectivă la 360 de grade cuprinzând vulcanul El Misti (5.822 m.) către sud-est, oraşul Arequipa în sud, masivul Coropuna cu ai săi 6.425 metri (cel mai înalt vârf din Peru) înspre nord-vest, şi Ampato (6.288 m.), Sabancaya (5.976 m.) şi Hualca Hualca (6.025 m.) în nord-nord-vest; spre est, dacă aş fi putut trece cu privirea peste vârfurile andine care se succedau, aş fi putut vedea Lacul Titicaca, lacul navigabil la cea mai mare altitudine din lume (3.812 m.).

Coborâre directă

Am început apoi coborârea, i-am ajuns din urmă pe austrieci şi am coborât împreună, fiecare luptându-se cu mijloace proprii cu oboseala, cu simptomele răului de altitudine şi cu panta destul de accentuată (am optat toţi pentru o coborâre directă, pe alt traseu decât cel de urcare). La 5.300 metri am ajuns la Base Camp , unde erau un britanic şi un alt austriac – erau împreună cu ceilalţi trei austrieci, dar după ce ajunseseră cu o zi înainte până acolo, la 5.300 metri, şi-au dat seama că răul de altitudine i-a luat în stăpânire serios, şi nu au mai putut continua mai sus, catre vârf.

O plantă interesantă, yareta (Azorella compacta), specifică Americii de Sud, creşte la peste 3.200 metri, până pe la 5.500 m. altitudine

În Base Camp am făcut pauza de prânz, după care ambele grupuri, austriaco-britanic şi româno-peruan ne-am îndreptat către cota 5.000 unde ne aşteptau maşinile; în jurul orei 15 eram deja în maşină, pentru încă 2-3 ore de slalom printre bolovani, gropi şi plante yareta în formă de bulgări verzi imenşi, iar spre seară, după ce l-am lăsat acasă pe José, Carlos m-a debarcat şi pe mine la hotelul din Arequipa de unde mă preluase cu aproximativ 20 de ore mai înainte, şi astfel s-a încheiat expediţia pe Chachani.



Cu 4X4-ul care ne-a dus până la 5.000 metri, împreună cu José şi Carlos

După acest Chachani andin cu ai săi 6.075 metri altitudine – o experienţă deosebită, diferită de orice altă ascensiune de până atunci, a urmat totuşi reîntoarcerea la Carpaţii noştri dintre Tisa şi Cazanele Dunării!